Monday, June 16, 2014

Discursul întâiului Rege al României Mari

Una dintre activitatile mele recreative adiacente timpului petrecut online este aceea de a cauta discursuri. Dintre acelea motivationale gasite in filme dramatice, sau comice rostite la nunti americane, mergand pana la speech-uri cu mesaje puternice ale unor varfuri din diferite domenii ale stiintei gasite pe TED. Insa in majoritatea lor, cele care au avut un efect deosebit asupra mea sunt monoloage celebre si au fost rostite de oameni remarcabili, caci doar astfel au putut capata notorietate si au razbatut cursului timpului.

Am aflat recent despre cuvintele rostite acum aproape un secol de catre ultimul nostru mare rege, Ferdinand, la ceremonia de inhumare a sicriului Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Ferdinand cuvantase in chip stralucit si in alte ocazii de mare insemnatate pentru istoria noastra moderna, pentru a motiva soldatii pe front in 1917 sau la Marea Unire din 1918, insa mie mi-a placut mai mult discursul scurt, prin care propunea unei natii inca suferinde dupa trecerea razboiului un motiv in plus de mandrie nationala.

In anul 1923, raliindu-se ideii comune statelor care suferisera pierderi militare importante in Primul Razboi Mondial, de a cinsti memoria soldatilor care se jertfisera pentru apararea neamului lor, Romania a constituit un comitet care avea ca sarcina gasirea unui Erou Necunoscut, care avea sa fie exhumat dintr-unul din locurile unde se dadusera bataliile cele mai crancene ale razboiului si inmormantat cu fast si onoruri militate in parcul Carol I din Bucuresti. Astfel, a fost identificat cel mai bun elev orfan de razboi dintr-un liceu militar care, la Marasesti, a ales aleatoriu sicriul cu numarul 4 dintr-un sir de 10 sicrie ale unor soldati ramasi neidentificati proveniti din zece locuri de batalie de pe teritoriul tarii. Dupa o procesiune care a transportat ramasitele Eroului cu trenul pana in Bucuresti, in ziua de Inaltare a anului 1923, sicriul a fost condus de o mare multime de oameni catre destinatia finala, terasa Muzeului Militar din Parcul Carol I, unde a fost purtat pe umeri si depus in mormant de catre Cavaleri ai Ordinului "Mihai Viteazul" intr-o atmosfera de adanca solemnitate.

Tinand cont de faptul ca trecusera doar 5 ani de la incheierea Marelui Razboi iar urmarile sale lasasera cicatrici adanci in sufletele tuturor romanilor, si putin peste patru ani de la sarbatoarea reintregirii patriei, este firesc sa presupunem ca sentimentul mandriei patriotice si identitatii nationale era la cotele cele mai inalte din istoria neamului nostru, iar empatia pentru victimele si eroii razboiului era dintre cele mai profunde. Pe acest fond, cuvantarea scurta a regelui de la finalul ceremoniei a avut cu siguranta darul de a anima multimea si a face sa rezoneze inimile tuturor celor prezenti.

Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.”

Monday, March 17, 2014

Fara acea solidaritate nu ar mai exista nimic...

2014. In timpul unei ture de bicicleta prin imprejurimile orasului, formam un grup neomogen de "bikeri". Nu se cunosc toti cu fiecare. Iesim de pe sosea si intram pe "offroad". Inaintam pe un traseu necunoscut, cu gandul sa ajungem la o alta strada principala care sa ne duca inapoi in oras. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo, dar stiam cu siguranta ca este drumul care leaga cele doua sosele, si deci nu ne pregatim temeinic. Nu luam merinde, iar apa e dozata catre minim. Toti avem cate 0.5l, doar unul singur e prevazator si arunca in ruscac 2l.

Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.

In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.

Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.

Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..

1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.

Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.

In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.

Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".

2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.



Tuesday, January 21, 2014

Seara frustrarii unei natii

Inca din tineretea mea timpurie am simtit un interes viu, greu de explicat, pentru zborul mecanizat si tot ceea ce tine de aviatie. Poate ca se datoreaza istorioarelor auzite in copilarie despre merituosii nostri contributori la dezvoltarea avioanelor in faza incipienta a aviatiei, vorbesc de Vlaicu, Vuia, Coanda. Mai tarziu, poate s-a propagat datorita povestilor pe care le cautam avid online, despre asii aviatiei militare romanesti (si nu numai) in Al Doilea Razboi Mondial - Bazu Cantacuzino, Alexandru Serbanescu, Ioan Dobran si altii necunoscuti in afara sferei lor, mai putin mentionati, dar nu mai putin eroi. A scrierilor inspirate ale lui Doru Davidovici, care descria in fraze metaforice trairile sale la mansa unui aparat de zbor. Nu stiu daca astea sunt cauze, sau consecinte. Poate ca este, in mod simplu, o atractie normala, baieteasca, barbateasca catre zbor, asa cum sunt cele pentru viteza sau arme. A ramas insa la statulul de aspiratie casta, neimplinita. Chiar daca si in prezent studiez posibilitatea inscrierii la cursuri specializate de pilotaj pe aparate usoare, renunt din motive clare si obiective. Este o pasiune care trebuie hranita financiar dupa o reteta pe care putini si-o permit, intrucatva un hobby al elitelor in randurile carora nu ma regasesc.

In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.

Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.

Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.

Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.

Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!