Inpresii proaspete, aburinde

La un email studentesc banal, un reply original

2012-01-12T03:30:00.000-08:00

Ca urmare a unei promisiuni facuta unor ex-colegi de facultate, cum ca le voi asterne aici o poveste din vremurile ancestrale ale studentiei noastre, ma gasesc in fata domniilor voastre cu o intamplare care astazi imi creaza buna dispozitie, dar care atunci m-a cam naucit, injectandu-mi o doza omogena si complexa de stari sufletesti: contrariere, perplexitate, amuzament. Mi s-a demonstrat, intr-o maniera in care nici un avocat dintr-un roman al lui John Grisham nu ar fi reusit, ca nu pot lega mai mult de 3 cuvinte si sa am si dreptate. Ca daca nu esti foarte riguros si atent la redactare, te trezesti facut praf de vreun critic care sapa adanc in text, avid de gasirea unor incoerente care sa te descalifice. Si, iarasi in premiera pentru mine, o recomandare tacita de a trece pragul cabinetului unui psiho-terapeut.

Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.

Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.

Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".

Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.

Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:

Draga Alexandru

> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,

Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !

>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.

La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!

> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.

Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??

> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.

Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.

>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.

Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!

> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.

Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?

> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.

Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !

> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.

Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.

> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.

Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !

> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.

Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !

> Multumesc pentru timpul acordat!

Cu placere !

Ultimul om din apa

2011-05-31T10:30:00.001-07:00

Am scris in trecut despre oameni care m-au inspirat prin actiunile sau prin discursul lor motivational. Voi continua sa o fac, prezentand atunci cand voi avea disponibile povestile celor care nu trebuiesc uitati, ci pomeniti prin raspandirea cuvantului despre faptele lor nobile, care i-au transformat in modele ale societatii. Azi, o intamplare vazuta si auzita cu ceva timp in urma, pe un program TV, apoi documentata dupa lungi cautari online. O poveste despre eroism si abnegatie, despre oameni superiori prin finetea sufletului lor, despre cum, prin curaj nebanuit si sacrificiu personal, un om poate atinge maximul evolutiei sale.

Nu stiu cat de adevarata este teoria destinului uman. Are omul viata pre-stabilita? E adevarat ca fiecare secunda pe care o traim, fiecare molecula de aer pe care o inspiram, fiecare zambet care ne lumineaza fata, strop de apa care ne uda trupul, fiecare om intalnit de-a lungul vietii sunt doar elemente care apar exact atunci cand sunt programate sa apara, intr-o ordine inextricabila si deloc aleatorie, care ne calauzesc spre acelasi invariabil final? Daca e pe asa, atunci unii oameni, putini la numar, se nasc si traiesc cu misiunea exacta, dar nestiuta pana la deznodamant, de a fi pazitorii destinelor altora. Tuturor acestor eroi obisnuiti, mediatizati sau nestiuti de nimeni, care dovedesc ca impasibilitatea in fata pericolului si sacrificarea fericirii personale a unui singur om poate schimba si prelungi viata unei intregi comunitati, sa le aducem un omagiu pe cat de mic, pe atat de important intru pastrarea memoriei lor si educarea spiritului civic. Sa le spunem povestea.

Pe 13 Ianuarie 1982, intr-o noapte geroasa, cursa Air Florida Flight 90 rateaza decolarea si se prabuseste, lovind un pod si ajungand in raul Potomac. Doar 6 pasageri supravietuiesc din totalul de 79, iar echipele de salvare au o misiune foarte dificila, trebuind sa intervina cu elicopterul pentru a scoate oamenii din raul aproape inghetat. Actiunea este cu atat mai ingrata cu cat timpul nu este de partea lor, hipotermia fiind principala amenintare la viata celor care se aflau in apa. In timpul actiunii de salvare, un om se remarca prin bravura si devotamentul afisat fata de semenii sai suferinzi, refuzand in repetate randuri sa fie el cel ridicat cu coarda coborata din elicopter, si astfel netezindu-le altora calea catre salvare. In dezordinea si graba situatiei, Dumnezeul acelei nopti incurca destinele si decide ca aceia care trebuiau sa moara, sa traiasca, si nu invers, iar ultimul om ramas in apa sa nu fie si ultimul supravietuitor al catastrofei. Elicopterul care se intoarce pentru ultima data in mijlocul raului nu mai gaseste pe nimeni. Eroul nocturn se scufundase impreuna cu bucata din fuselajul avionului de care se prinsese.

Pentru cinstirea memoriei sale, Presedintele Ronald Reagan il distinge post-mortem cu Medalia de Aur pentru Salvarea de Vieti a Pazei de Coasta a Statelor Unite Ale Americii. Distinctii au fost deasemenea acordate echipajului elicopterului si altor 2 civili merituosi care au aderat decisiv la eforturile de salvare.

Cititorule de pretutindeti, scoate-ti palaria in fata celui care prin virtutea sa, si datorita recunostintei semenilor sai, a inspirat un cantec, da numele unui pod, al unei scoli, al unei fundatii si al unui ghem de calitati umane: Arland D. Williams, Jr.

Povestea pe larg:
http://en.wikipedia.org/wiki/Arland_D._Williams,_Jr.

Un link catre melodia compusa in cinstea sa:
http://www.we7.com/#/song/Sara-Hickman/Last-Man-In-The-Water

Privighetoarea de la miezul noptii

2011-04-25T07:31:00.000-07:00

Ce moment unic as fi pierdut, daca nu as fi decis in mod banal sa dorm in odaia anexa a casei de la tara, in noaptea de Paste a anului Domnului 2011. Nu as fi auzit-o daca nu as fi iesit in noaptea aceea. O decizie spontana si neinsemnata iti poate crea conditiile necesare trairii unui moment pe care sa nu il mai uiti pentru restul zilelor tale. Privighetoarea de la miezul noptii nu isi programeaza cantecul pentru un auditoriu ales, intre care sa te regasesti si tu in mod necesar, ci se adreseaza doar oportunistilor. Ma bucur ca am profitat.

M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.

As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.

Jurnal de calatorie: Turism rural

2010-08-10T12:11:00.000-07:00

Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.

Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"

Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.

Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.

Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?

Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..

Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.

Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!

Mostra de ipocrizie culinara

2010-02-20T09:10:00.000-08:00

Am aflat de curand, citind comentariile la adresa ideii unui articol aparut online, ca exista multi oameni care odata ajunsi la varsta a doua (cazul concret al celor ce postau acolo), s-au desteptat brusc si in consecinta, au eliminat carnea din alimentatie, ca raspuns la vizionarea unor imagini in care se arata pe sleau cum bietele vietati erau chinuite inaintea sau in timpul mortii.

Nu cumva, prin cotloanele intunecate ale mintii noastre, constientizam in mod latent multe dintre lucrurile oribile care se intampla in lumea din jur? Raspunsul fiind "Da!", de ce in cazul asta reactionam de o maniera asa dramatica, schimband ceva fundamental din tiparele existentiale, la cativa stimuli vizuali care nu vin cu ceva nou? Ma intreb eu acum, avand ceva timp liber pe care il sacrific meditatiei, oare pana la momentul 0, oamenii aceia au crezut ca alimentele din farfuria lor provin de la animale care au fost rugate sa moara, in mod gentil? "Va rugam, aveti placerea sa decedati putin?"

Dincolo de framantarile si mofturile noastre cotidiene moderne, ar trebui sa fim constienti ca organismul nostru functioneaza dupa niste legi stabilite independent de vointa noastra. Asta fiindca suntem demni urmasi ai stramosilor nostri, care ne-au transmis prin gena trasaturile si caracteristicile formate de-alungul mileniilor de dezvoltare si adaptare. Asa incat, este greu sa intervii in procesele interne ale corpului in mod decisiv, alegand sa fracturezi dependenta de proteine cu provenienta animala. Este posibil, chiar probabil, sa apara niste dereglari in functionare. Riscati sa va permiteti astfel de derapaje?

Consider ca societatea asa cum o cunoastem azi, a evoluat (altii ar zice ca involuat, avand argumentele lor in acest sens) pana in punctul in care nevoile noastre existentiale sunt acoperite in mare masura. In Romania asta atat de hulita si de care ne lepadam de cateva ori pe zi, noi cei care avem acces la internet nu cunoastem perioade de lipsuri majore, spre exemplu foametea. Sunt convins ca in unele parti ale tarii, si ale lumii, aceste probleme exista. Insa noi, cei neatinsi de acest flagel, ne permitem ca pe fondul unor burti indestulate sa emitem niste judecati sumare, seci, nefondate, care mustesc in ipocrizie. Corporatistul de astazi mediteaza la sensul vietii, militeaza la dreptate si egalitate intre specii, gaseste resurse sa schimbe ordinea prestabilita a lucrurilor, printre altele renuntand la alimentatia fireasca, necesara organismului sau, rob al unor curente de gandire evoluate, moderne.

Este simplu sa elimini carnea din alimentatie, in numele unor idei despre sacrificarea delicata si fara durere a animalelor, din moment ce activitatea cea mai solicitanta fizic in timpul unei zile este folosirea tastaturii pentru vreo 3 ore adunate. Ii invit pe acesti avant-gardisti sa experimenteze efortul fizic sustinut, o zi de cosit, un sport de (semi)performanta, sau un regim de viata neindestulat. Sa vedem atunci daca ideile lor despre vegetarianism raman nezdruncinate. Pana atunci, nu imi ramane decat sa constat ca desi suntem aparati de greutatile vietii, suntem in acelasi timp privati de existenta unei judecati rationale, in lipsa careia mintea simpla tinde sa flageleze corpul care o deserveste.

V-am pupat

2009-11-10T09:23:00.000-08:00

In articolul sau "Geopolitica si sprit", Andrei Plesu lamurea in maniera-i caracteristica apartenenta noastra geopolitica. In timp ce vesticii ne plaseaza in estul aspru al Europei, iar noi incercam sa scapam de frustrarea acestei etichete si sa ne stramutam putin mai spre apus, Andrei Plesu lamureste cu mult umor situatia. Spritul, bautura ce satisface capriciile nativilor romani, in esenta medierea vinului cu apa gazoasa, ne plaseaza taman in Europa Centrala, zona relaxata, a bunastarii aproximative, a comunismului temperat, mixta, multiculturala, variata religios si arhitectonic, in care aspiratiile sobre ale occidentului se combina cu efervescenta exotica a orientului, rezultand un amestec greu de definit si de localizat.

Ei bine, nou generata psihoza nationala cu privire la "gripa porcina" zdruncina din temelii un alt obicei care lamureste in mare masura apartenenta noastra culturala, si contrazice intrucatva teoria lui Plesu: pupatul. Nu este vorba de sarutul intim, intre indragostiti, ci de acel ritual dragastos-inopinat care intervine intre doua persoane vag apropiate sau semi-straine una de alta, care se cunosc de la TV, din povestirile prietenilor comuni, din ziarele de scandal.

Daca spritul ne garanteaza un spirit central-european, pupatul ne accentueaza latura noastra estica. Obiceiul impricinat isi trage seva din popoarele orientului, lumea islamica si in general diplomatia tarilor respective facand cu adevarat abuz de el. Celebrul tri-pupat, in care obrajii protagonistilor se ating de trei ori, si nu de doua ori ca in mai blanda veriune mioritica. Acelasi Plesu marturisea ca la o vizita protocolara in Palestina, in perioada in care a fost ministru de externe, a simtit ca in timp ce urca cu liftul a strivit un corp micut intr-un colt. S-a intors sa-i faca loc respectivului, care spre stupoarea si groaza sa era chiar Yasser Arafat. Vazandu-l incurcat, azi defunctul fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, altadata laureat al Premiului Nobel pentru pace, a detensionat momentul pupandu-l pe obraz pe Andrei Plesu, si astfel exonerandu-l de orice vina. Deasemenea eu unul asociez pupatul cu protocoalele comuniste, in care inaltii diplomati rosii isi faceau buzele ventuze catre invitatii occidentali, intr-un gest de fatarnica apreciere.

Ideea de la care au pornit toate aceste reflectii este data de cazul antrenorilor a doua echipe de fotbal care au savarsit ritualul amintit, la finalul disputei. Acum temerile unuia sunt legate de zvonurile ca celalalt ar fi infestat cu boala momentului. Un moment de tandrete a fost rapid succedat de ore de amaraciune. Care este insa ratiunea unui asemnea gest mai mult decat protocolar? Pupatul se practica probabil pentru a amplifica impresia de respect pe care i-o arati celui din fata ta, intr-un chip fals insa. Respectul se intareste printr-o strangere de mana, intr-un mod barbatesc, demn si sobru. Pupatul este o actiune asociata cu sentimente puternice gen iubire, afectiune, si astfel mult prea intima pentru a servi unui scop atat de prozaic. Iar servit intre doi aproape straini este doar un gest fatarnic, care atribuie relatiei de amicitie un sentiment mai puternic, insa fals si inexistent.

Orice invat are insa si dezvat. Spiritul sobru de vest-european si anglo-saxon americanizat este educat cu forta in Romania de combinatia stiintifica de caractere A H1N1, care estompeaza pentru moment mania comunista a pupatului si tine oamenii la o distanta fizica sigura. Prietene, te respect, dar nu te pup, iti trimit doar o bezea.

Pe ultimul drum: Ted Kennedy

2009-08-26T01:29:00.000-07:00

Cum ultimul meu post l-a avut printre mentionati pe Edward M. Kennedy, mi s-a parut de buna cuviinta sa mentionez faptul ca cel cunoscut mai degraba simplu, drept Ted Kennedy, a trecut in eternitate marti, 25 august 2009, la varsta de 77 de ani.

Cel mai tanar dintre cei 4 frati ai familiei Kennedy si singurul in viata pana recent, Edward Kennedy este prezentat in comunicatul ce anunta moartea sa, drept "centrul de neinlocuit al familiei noastre si lumina vesela a vietii noastre". De inteles, Ted fiind puratorul stindardului dinastiei Kennedy in ultimele 4 decade, sarcina trecuta rand pe rand pe umerii fiecarui barbat Kennedy, mostenita in mod neasteptat si nedorit prin decesul din cauze ne-naturale si in ordinea varstei, a lui Joseph, John, Robert, ultimul in 1968.

Mostenirea colosala a neimplinirii lasata pe umerii sai de catre presedintele John si de candidatul la prezidentiale Robert, ambii asasinati si privati de sansa de a duce la bun sfarsit sarcinile asumate, a marcat existenta tanarului pe atunci Teddy. Cand toata lumea astepta de la el un mandat la Casa Alba care nu avea sa vina niciodata, un cumul de factori, culminand cu un incident in noapte, cand masina condusa de senator a aterizat intr-un rau in Massachusetts si o tanara s-a inecat pe bancheta din spate, a avut ca rezultat ruinarea visului sau de a razbuna nedreptatea sortii crude a fratilor sai. A avut insa succes in politica, fiind al treilea-cel mai longeviv senator american din toate timpurile, si fiind un pol de putere in sanul aripii liberale a Partidului Democrat. Ca si Robert, s-a implicat puternic in sprijinirea cauzei celor saraci, sprijinind legislativ domenii ca asigurarile de sanatate pentru copiii defavorizati, sau diferite masuri sociale in favoarea persoanele cu dizabilitati sau fara mijloace materiale. Visul lui Bobby Kennedy de a avea o societate americana reformata a avut suport puternic din partea loctiitorului sau in cauze sociale.

Nu pot spune despre mine ca am fost un mare sustinator al lui Edward Kennedy, din moment ce nu am fost mereu la curent cu viata si activitatile sale. Insa momentul acela din 1968, in care Catedrala St. Patrick a rezonat sub impactul vorbelor sale, ce s-au constituit in cel mai emotionant discurs de elogiu pe care l-am auzit vreodata, mi l-a intiparit definitiv in suflet pe cel ce, sper, va avea parte de un elogiu macar apropiat de cele pe care le-a rostit dupa fiecare moment tragic care a lovit familia Kennedy in ultimii 40 de ani.

Despre Robert F. Kennedy:

"We loved him as a brother, and as a father, and as a son. From his parents, and from his older brothers and sisters -- Joe and Kathleen and Jack -- he received an inspiration which he passed on to all of us. He gave us strength in time of trouble, wisdom in time of uncertainty, and sharing in time of happiness. He will always be by our side."

"My brother need not be idealized, or enlarged in death beyond what he was in life; to be remembered simply as a good and decent man, who saw wrong and tried to right it, saw suffering and tried to heal it, saw war and tried to stop it."

"Those of us who loved him and who take him to his rest today, pray that what he was to us and what he wished for others will some day come to pass for all the world."

Despre Jacqueline Kennedy Onassis:

"She was always there for our family in her special way. She was a blessing to us and to the nation -- and a lesson to the world on how to do things right, how to be a mother, how to appreciate history, how to be courageous. No one else looked like her, spoke like her, wrote like her, or was so original in the way she did things. No one we knew ever had a better sense of self."

"President Kennedy took such delight in her brilliance and her spirit. At a White House dinner, he once leaned over and told the wife of the French Ambassador, “Jackie speaks fluent French. But I only understand one out of every five words she says -- and that word is "DeGaulle.”"

"...during those four endless days in 1963, she held us together as a family and a country. In large part because of her, we could grieve and then go on. She lifted us up, and in the doubt and darkness, she gave her fellow citizens back their pride as Americans. She was then 34 years old."

"She graced our history. And for those of us who knew and loved her -- she graced our lives."

Despre John F. Kennedy Jr.:

"He and his bride have gone to be with his mother and father, where there will never be an end to love. He was lost on that troubled night, but we will always wake for him, so that his time, which was not doubled, but cut in half, will live forever in our memory, and in our beguiled and broken hearts."

"We dared to think, in that other Irish phrase, that this John Kennedy would live to comb gray hair, with his beloved Carolyn by his side. But like his father, he had every gift but length of years."

Cel mai frumos discurs

2009-06-20T07:48:00.000-07:00

M-am pregatit mult pentru acest comentariu. Inca de cand l-am ascultat pentru prima oara, mi-a incoltit gandul de a scrie cateva cuvinte despre ceea ce consider a fi cel mai frumos elogiu dedicat unuia dintre oamenii providentiali ai vremurilor sale, si poate a istoriei natiei sale. Nu m-am simtit niciodata pregatit sa incep, si nici acum nu sunt. Cand scrii sau vorbesti despre evenimente de mare insemnatate si incarcatura emotionala, vrei sa te situezi la inaltimea subiectului pe care il tratezi, si asta cu greu iti reuseste.

A reusit asta Ted Kennedy, vorbind catre cei stransi in catedrala St. Patrick pentru a-l conduce pe ultimul drum pe ultimul dintre aristocratii Americii. Robert Fitzgerald Kennedy, avocat de profesie si mai tarziu procuror, politician, candidat la presedintie, insa intrat in sufletele oamenilor din postura de aparator al drepturilor omului, luptator in sprijinul cauzei celor napastuiti, adversar al discriminarii rasiale si sociale, un demn urmas al presedintilor vizionari Thomas Jefferson, cel ce a concluzionat pentru prima oara egalitatea oamenilor, sau al lui Abraham Lincoln, acela caruia i se atribuie abolirea sclaviei in SUA.

Edward Kennedy a tinut un discurs de mare efect, rascolind sufletele celor apropiati, si trezind compasiunea oricarui om ce il asculta fie si in prezent, dupa mai mult de 40 de ani. A inceput prin a exprima regretul familiei pentru trecerea in nefiinta a celui ce era considerat centrul puterii sale, a continuat prin a cita impresiile fratelui sau despre rolul determinant al tatalui sau in viata sa, si recunostinta pe care i-o purta pentru asta. A preluat apoi citate din faimosul discurs pregatit studentilor Universitatii din Cape Town in anul 1966, in care RFK vorbea unei natii sufocate de flagelul Apartheid-ului despre o lume in decadere, in care unii oameni sunt considerati inferiori doar pentru ca au alte convingeri, credinte, sau culoare a pielii, o lume in care puseele segregationiste impiedica unitatea si egalitatea semenilor. O lume care intr-o zi de iunie a anului 1968 i-a refuzat celui comemorat pe cel dintai dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viata. Dar o lume perfectibila in viziunea sa, care poate fi inlocuita de o societatea noua, reformatoare, cu principii morale solide, in care sa predomine dragostea pentru cei ce ne sunt apropiati in timp si spatiu. O societate in care fiecare individ trebuie sa isi aduca aportul pentru binele colectiv. Apoi, catre finalul actului reuseste sa atinga o coarda din cel mai impietrit suflet, cand vocea cu inflexiuni metalice devine tramuranda, trezindu-te din melancolia celor expuse si amintind ca cel ce vorbeste este doar un frate ce a pierdut un frate, dupa ce cu ani in urma pierduse un altul.

Ted Kennedy a reusit intr-un mod unic sa sublinieze aspectele esentiale ale caracterului, vietii si menirii fratelui sau, completandu-i astfel portretul, dupa moarte. Mie mi-a ramas in primul rand in minte modestia ce reiese din dorinta sa de a ramane in amintirea oamenilor simplu, ca un "good, decent man". Daca dupa o viata de reusite in care a fost doctor de suflete pentru cei napaditi de durere si de nedreptate, este recunoscut doar ca un om drept si bun, oare cat de jos ne vom clasa noi in amintirea celorlalti? Si daca totusi acesta ar fi epitaful nostru al tuturor, oare nu s-ar contura societatea noua despre care ne vorbea Robert F. Kennedy?

Ignore la felicitari de Paste

2009-04-28T06:21:00.000-07:00

In preajma si dupa Pastele Ortodox pe care l-am sarbatorit anul acesta, ca in fiecare an trecut si sper si viitor, in familie la tara, am avut parte de neplacuta surpriza de a primi un (1=unu) singur SMS cu urari de bine, dupa cum se obisnuieste cu aceasta ocazie. De la Cozo, merita mentionat, ca doar mesajul acela a capatat o valoare nebanuita, prin insasi unicitatea lui. Nici un telefon. Nu merita sa aduc in discutie felicitarile acelea stravechi, in plic, venite prin posta. Timpul lor a apus demult, si odata cu el bucuria aceea simpla de a vedea cateva randuri scrise de mana, special pentru tine. In schimb, am ajuns acasa si aveam Messenger-ul si mailul plin de mesaje duioase si siropoase, ce imi urau cate in luna si in stele, vorbe poetice scrise din suflet, din sufletul unor webmasteri de pagini cu texte predefinite, prefacute, contrafacute, special pentru internautii hiper-ocupati, lipsiti de timpul si inspiratia de a scrie un "Paste Fericit! Revin la Craciun", si pentru cei ce nu sunt dornici, din indolenta, de o convorbire telefonica cat de scurta si banala, dar de o importanta intrinseca, prin simpla initiere a ei.

Nu mi s-a intamplat numai mie, am observat ca e treaba generala. E limpede ca odata cu trecerea timpului, involuam abrupt in ceea ce priveste pastrarea obiceiurilor. In vremurile acestea in care strabatem cu masina distante pe care le putem acoperi mai repede pe jos, nu putem conduce pana la posta pentru a lasa un plic. Chat-uim cu prietenii toata ziua, dar nu avem timp sa le asternem un gand pe o foaie, cum primeau bunicii odata, de la apropiatii lor. Avem abonamente cu sute de minute sporovaite fara sens luna de luna, dar nu le gasim utile si in preajma sarbatorilor. Bine ca avem e-cards si mass messages, pe care le trimitem la toata lista odata. Ce, stam sa selectam acum, doar nu le uram toate cele bune, tuturor? Macar de ne-am gandi la fiecare dintre cei carora le trimitem, fara efort si apel la inspiratie, si nu ar fi aceeasi risipa de copy-paste-uri.

Desigur, cele scrise mai sus constituie o alta fabulatie marca "inpresii". Ma consolez cu gandul ca as fi primit atentia cuvenita, daca nu m-as fi grabit sa sun eu inaintea altora. Imi fac mea culpa, ma supar putin pe mine pentru ca mi-am dat singur motive de insatisfactie, le-am furat celorlalti posibilitatea de a-mi dovedi ca nelinistea mea e fara temei, si ca mesajul acesta e scris fara rost. Lucurile stau cu totul altfel decat le vad eu, va rog sa ma scuzati pentru timpul rapit si sa uitati cat mai repede cele citite aici. Trec pe invisible, ne vedem la viitorul post.

Criza sau calamitate?

2009-03-19T11:34:00.000-07:00

Nici un eveniment de la al doilea razboi mondial incoace nu a surescitat atentia opiniei publice mai mult decat declinul economiei mondiale si globalizate. Mass Media de pe intreg mapamondul si-a canalizat intreaga atentie in aceasta directie si a transformat totul intr-o nesfarsita interogatie cu privire la situatia actuala, la cauzele ce au determinat situatia actuala, la cum va arata lumea dupa situatia actuala. Se cauta motive, se cauta vinovati, se cauta solutii de iesire, se crede ca s-au gasit motivele, vinovati sunt guvernele incapabile, bancile lacome, oamenii risipitori, francmasonii sibilinici, martienii longilini, in general toti in afara de cei implicati in discutie, ne sunt prezentati specialisti care vorbesc mult si reusesc doar sa reformuleze ideile celor de dinaintea lor. Un intreg circ, cu program variat, personaje pestriţe, spectatori curiosi.

De partea cealalta, entitatea umana, si asa afecatata de golul din portofel, isi vede spatiul interior din spatele fruntii bombardat in mod constant cu franturi de informatie din toate directiile, si, intelegand tot mai putin si bulversat de toate ce i se intampla, trage concluzia normala: "Dom'le, e criza". Criza. Termen la moda, injectat in mintea noastra de formatorii de opinie. Leitmotivul existentei noastre triste. Motivarea patronilor zgarciti. Motiv de dojana a opozitiei catre guvern si a guvernului fata de guvernul pe care il succede. Apa la moara pentru noi si sfasietoare vaiete de lipsuri la discutiile ce insotesc cafeua. In numele Crizei, se disponibilizeaza si se ingheata salarii si prime la firme neafectate in nici un fel, se strange cureaua prin adaugarea de noi biruri din partea statului (criza lor e mai mare decat a noastra), se scumpesc produse ce ar trebui ieftinite, se cheltuie in acelasi ritm, ca de unde sa mai economisesti in perioada asta?! Dincolo de negarea existentei ei si a efectelor sale reale si ingrijoratoare, aceasta criza se constituie invariabil in motivarea tuturor actiunilor noastre care inainte trebuiau justificate. In linistea morala necesara spiritului chinuit de savarsirea unor actiuni imorale.

Putini sunt cei ce vorbesc de situatia economica de acum dintr-o alta perspectiva. Cea a asezarii lucrurilor, a calmarii lor in vederea bunei functionari in viitor. Intr-o societate in care tortura fizica si psihica a angajatului 10-12 ore pe zi era pusa in numele progresului, in care normalul era privit prin scumpirea cu 50 de procente anual a metrului patrat de teren, in inghesuirea caselor de la marginea oraselor (din acelasi motiv) de asa maniera incat nici lumina nu mai trecea tocul ferestrei iar plantarea unui copac in curte era vazuta ca sacrificarea fara folos a unei portiuni de pamant ce a costat enorm, in resemnarea ca pentru un apartament inghesuit trebuia sa iei decizia unei casnicii tumultuoase de 35 de ani cu banca, intr-o astfel de societate mai poti privi regresul din prezent ca pe o criza?

In multe parti ale lumii naturale, vegetatia uscata si sufocanta este incendiata pentru a lasa loc dezvoltarii noului val. In acest proces, nimeni nu deplange animalele si plantele verzi prinse in mijlocul valvataii. Sunt considerate victime colaterale, imposibil de salvat si oferite intr-un fel drept ofranda pentru un nou inceput. Dupa principiile acestea primordiale, si lumea noua, tehnologizata si globalizata, are nevoie de o resuscitate, de un reset al functiilor de baza. O revizuire a principiilor nesanatoase de viata care ne duceau spre faliment. Din pacate, perioada asta de tranzitie are un cost ce trebuie platit si atrage nemultumirea de a trece la un nivel de viata mai cumpatat, inferior celui anterior. Cum adaptabilitatea este principala calitate a omului, si privind in urma la evenimentele cu adevarat critice din istoria noastra pe acest Pamant, cred ca nu ma insel cand spun ca prezentul nu constituie nimic mai mult decat o tranzitie intre doua stari apropiate, care in contextul istoriei va fi privit ca o perioada interesanta si plina de invataturi pentru generatiile ce vor sa vie, nu ca un moment de rascruce al natiei umane.

Hipermarket "Romania"

2009-02-24T09:39:00.000-08:00

În urmă cu ceva vreme, am citit o ştire ce reda mesajul premierului suedez către naţia nordică: "Daca veti deschide cadourile de Craciun si pe ele va scrie "Made in China" nu ati facut nimic pentru a ajuta economia suedeza". Afirmaţie de bun simţ, ce se aplică intocmai in aceste vremuri în care criza economică generează o psihoză omniprezentă în subconştientul omului de pretutindeni, si un gol tot mai supărător in farfuria aceluiaşi suferind. Poporul suedez era mobilizat la oaste. Câmpul de luptă, hipermarketul. Ca aliat tradiţional, produsul "made in sweden". Inamicul, fireşte, cel ce face escală în vama înainte de raft.

M-am gandit brusc cum ar suna un apel asemănător, lansat in România din gura unui demnitar. Nu am alocat prea mult timp gandului sprinţar, că om fi noi un popor obişnuit cu hazul de necaz, dar situaţia era prea serioasă ca să ne ţinem de şotii. Era însa inevitabil ca preşedintele nostru să piarda vreo ocazie de a se face de ocară. Şi-a sfătuit la rându-i proprii cetăţeni sa cumpere produse fabricate in România. Dincolo de cronologia evenimentelor, fiind departe de mine gândul de a-l acuza ca a intervenit abia dupa ce altii isi pusesera de mult in tema supuşii (poate la ei criza se resimţise mai devreme), apelul său s-a constituit invariabil într-o amară ironie ce ameninţa să lase arsuri de gradul III pe suprafaţa ultimei fărâme de mândrie românească. Într-o ţară dependentă într-o măsură jignitor de mare de importuri, să ceri una ca asta e asemănător cu a dori să alipeşti înca vreo câteva vagoane unei locomotive a cărei capacitate de tractare este de doar două. Sau să înarmezi 10 soldaţi cu 4 arme. Distribuite in mod egal.

Presupunând totuşi ca am fi receptivi la mesajul de bine, şi am cumpăra cu toţii produse româneşti, sunt curios cum ar putea industria noastră să răspundă poftei insaţiabile de cumpărături a românului. Cu câte găuri am strange cureaua dacă am beneficia doar de cele 40-50 de procente din necesarul de carne al poporului, aferente producţiei proprii? Sau cifre asemănătoare in cazul laptelui. Dacă produsele alimentare, de consum imediat, sunt importate în procent aşa mare, cred că rişti o ameţeală daca priveşti bilanţul pentru articole electrocasnice, vestimentare ş.a.m.d.

Adevărul e că suntem o ţara care producem tot mai puţin, departe de a ne putea asigura necesarul de consum măcar pe vreun segment de nişa, pe cele principale fiind inutilă discuţia. Suntem dependenţi de importuri din cauza cârmuitorilor care au lăsat praful să se aştearnă peste industrie si mai ales agricultură, altădată stindardul economiei româneşti. Balanţa comercială a ţarii este inclinată mai ceva ca Turnul din Pisa, în sensul nedorit, şi asta are ca prim efect vulnerabilitatea mare in faţa cursului de schimb. În vremuri în care accentul trebuia pus pe sprijinirea iniţiativei private, al cărei rezultat ar fi fost asigurarea unei anume autarhii (în sensul în care o economie democratică si globalizarea o îngăduie) la vremuri de restrişte, guvernele care s-au perindat au avut grijă să înstraineze bunuri si resurse inalienabile ale ţarii. Toate astea se reunesc acum, când ne e mai greu, si magnefiaza efectele si aşa critice ale crizei economice mondiale.

Aşa cum preşedintele a fost ironizat pentru propria-i ironie electorala, cu derivata de sintagmă "Să traiţi bine, daca puteţi", evenimentele ar putea da apă la moară contestatarilor intr-un mod ciclic, prin menţinerea fondului şi o schimbare de formă: "Cumparati produse româneşti.. dacă gasiţi!"

Sa fim feriti de timpuri interesante

2008-09-14T23:33:00.000-07:00

Am fost azi auditorul unei stiri aparent banala pentru omul de rand din preajma lantului Carpatic. Banca de investitii americana Lehman Brothers a solicitat demararea procedurilor de faliment. Ca scurta informare, falimentul in SUA nu prea seamana cu cel din Romania. Acolo firmele si chiar persoanele fizice isi declara voit falimentul in momentul in care intra in incapacitate de plata, catre creditori, si astfel datoriile li se sterg. La noi falimentul este echivalent cu ghilotinarea firmei in cauza. Ai dat faliment, ai incetat sa existi.

Revenind la ale noastre... poate va veti intreba ce legatura are falimentul mastodontului american cu destinul nostru de efemeri voiajori prin viata in spatiul est-european. Reperele noastre cotidiene sunt de alta natura, perioada asta nu pare ca iese deloc in evidenta. Un miez de septembrie rece, prea rece, dupa fierbinteala de acum cateva zile, acelasi serviciu plicticos, cu stresul sau obisnuit generat in doze constante, program de dupa munca pe care il poti anticipa cu 2 luni inainte (doar il traiesti in fiecare zi), aceleasi griji, aceiasi bani (lipsa). Nimic nou sub soare. O perioada de care iti vei aminti doar prin prisma banalului absolut pe care il traiesti. Aa, poate vom putea asocia oarecum perioada asta cu experimentul acceleratorului de particule, dar nici asta nu are darul sa ne preocupe prea tare.. poate ni-l vom aminti mai bine daca lucrurile scapa de sub control in asa fel incat se vor organiza excursii nu la Baile Herculane, ci la gaura neagra care va mistui in timp Pamantul. Lucrurilor cu sfarsit tragic le alocam mai multa memorie.

Lucrurile sunt putin mai complicate de atat. Mai sus de norii cirus si cumulus de deasupra capetelor noastre s-au strans norii negri ai prabusirii sistemului economic modern primordial. La etajele superioare ale impozantelor cladiri de pe Wall Street se tremura mai ceva decat in apartamentele dambovitene pe timp de iarna aspra. Bancile americane fac echilibristica pe coarda subtire catre salvarea de faliment fara plasa de siguranta, iar uraganul creditelor ipotecare neperformante incepe sa ii sufle de pe sarma. S-a dus Bear Stearns, se duce Lehman Brothers, urmeaza X.

Nu intram in detalii economice, pentru asta exista rubrici de specialitate. Ideea care se contureaza tot mai clar este ca nu traim deloc timpuri obisnuite. Incep sa devina interesante, in sensul in care proverbul chinezesc ne spune sa ne ferim de ele. Alta teorie zice ca viata este constituita din perioade ciclice, in toate aspectele ei. Si varianta economica. Momente precum Marea Depresie economica din anii '30 sau crizele mai recente, precum cea a petrolului din anii '70 sunt bine intiparite in analele economiei. Iar in vremurile acestea, cand epoca de aur a globalizarii isi traieste apogeul, cand exista atata interconectare intre evenimente incat bursa de la Bucuresti se inroseste la stirea ca presedintele FED a avut insomnii cu o noapte inainte, efectul crizei este asemeni tsunami. La ei e epicentrul, pe noi ne matura valul.

Se stie ca evenimentele capata in timp o mai mare importanta. Dupa ce s-au consumat, efectele s-au simtit in plin, se creaza o imagine mai ampla asupra lor. La fel acest septembrie mohorat, cand aparent nu se intampla nimic, cand aerul are aceleasi proprietati si mancarea acelasi gust, sa fie incadrat candva intr-un interval de timp de mare insemnatate pentru felul in care lucrurile vor decurge de acum inainte. Si poate ne vom zice mandri "dar am trait si eu vremurile alea... ce faceam oare atunci?" Nu ne vom aminti nimic cu exactitate, poate doar banalul absolut perceput acum, convertit brusc in timp interesant la acel moment.

Scrisoare catre Mrs. Bixby

2008-02-20T22:18:00.000-08:00

Zilele trecute am reusit in sfarsit sa gasesc randurile acelea care m-au emotionat pana la lacrimi in urma cu ceva vreme, cand le-am citit si auzit ca replici in scenariul unui film, sentiment creat pe fondul unei coloane sonore de exceptie si al unei drame de razboi "top-class", randuri care si acum, la a "n"-a lectura, imi lasa acelasi sentiment inaltator.

Mesajul dateaza din anul 1864 si ii apartine lui Abraham Lincoln, personalitate marcanta a secolului sau, un promotor al drepturilor omului cu mult inainte de aparitia celebrei Declaratii initiate de ONU aproape un secol mai tarziu, un om atat de mare incat americanii i-au cioplit chipul, intre alte 3 ale celor mai importanti presedinti, in "Mount Rushmore National Memorial", pe una dintre cele mai mari sculpturi in granit din lume.

Scrisoarea ii este adresata doamnei Bixby, vaduva si mama a cinci fii cazuti pe frontul razboiului civil american, si serveste atat de bine scopului in care a fost redactata, incat armata americana a folosit-o la un momentdat ca mesaj de condoleante pentru rudele soldatilor ucisi in razboi.

Daca as fi Mrs. Bixby, mi-as simti sufletul purtat sus, pe culmile olimpiene, la citirea acestor randuri venite din adancul unui om atat de important dar totusi modest si apropiat de semeni, si m-as simti superior pentru jertfa personala savarsita in scopul intereselor patriei si a principiilor de dreptate si egalitate umana in care cred.

Am sa las traducerea scrisorii aici, in formatul in care am salvat-o din subtitrarea acelui film, pentru parfrumul peotic pe care l-am simtit citind textul in varianta aceasta.

"Dragã Doamnã,
Mi s-a arãtat în dosarele Departamentului de rãzboi
o declaratie a generalului adjutant al Massachussets
cã dumneavoastrã...
sînteti mama a cinci...
fii care au murit glorios pe cîmpul de luptã.
Stiu cît de slabe si goale trebuie sã fie orice vorbe ale mele...
care ar încerca sã vã usureze durerea...
unei pierderi asa de coplesitoare.
Dar nu mã pot abtine de la a vã oferi...
consolarea care poate fi gãsitã...
în multumirile republicii...
pe care au murit spre a o salva.
Mã rog ca Tatãl Nostru Ceresc
sã steargã durerea dezolãrii Dumneavoastrã
si sã vã lase doar amintirea onoratã
a celor iubiti si pierduti...
si mîndria solemnã pe care trebuie sã o simtiti
de a fi depus un sacrificiu asa costisitor
pe altarul libertãtii.
Al Dumneavoastrã foarte sincer si respectuos...
Abraham Lincoln."

Intro de album

2007-11-03T00:11:00.001-07:00

Am creat acest blog pentru ca in fiecare dintre noi zace, latent, un literat. Avem ganduri, pareri, opinii, "inpresii", pe care le concepem, apoi le tinem pentru noi, sau le expunem. Le transmitem prin viu-grai de cele mai multe ori, insa uneori simtim nevoia sa le dezvoltam si sa le lasam scrise undeva, din mai multe motive. Preponderent pentru mine a fost placerea de a ma intoarce, dupa ceva vreme, inapoi la postarile pe care o sa le las aici, pentru a reface filmul gandurilor si ideilor care m-au "chinuit" la un momentdat, pentru a revedea iNpresiile pe care anumite evenimente, traite sau auzite, mi le-au lasat la vremea lor.

Voi scrie aici oridecateori voi simti nevoia sa o fac, nu vor fi posturi periodice, nici la kilogram, nu voi respecta o anumita cronologie a evenimentelor, iar blogul nu are un profil bine definit. Nu voi plictisi prin expunerea a ceea ce mananc sau a culorilor lenjeriilor pe care dorm. Nu vor aparea chestii de genul "azi e innorat, ma plictisesc de moarte, iar pe mess nici o activitate". Nu va fi un jurnal al cotidianului, ci unul care se va incadra in tiparul expus anterior.

Iar tie, celui ce te impiedici printr-o anumita conjunctura de blogul asta, sincer iti transmit.. nu stiu daca vei gasi ceva prea interesant pe aici.. daca insa o vei face, spor la citit si la combatut parerile subsemnatului ;)