M-am pregatit mult pentru acest comentariu. Inca de cand l-am ascultat pentru prima oara, mi-a incoltit gandul de a scrie cateva cuvinte despre ceea ce consider a fi cel mai frumos elogiu dedicat unuia dintre oamenii providentiali ai vremurilor sale, si poate a istoriei natiei sale. Nu m-am simtit niciodata pregatit sa incep, si nici acum nu sunt. Cand scrii sau vorbesti despre evenimente de mare insemnatate si incarcatura emotionala, vrei sa te situezi la inaltimea subiectului pe care il tratezi, si asta cu greu iti reuseste.
A reusit asta Ted Kennedy, vorbind catre cei stransi in catedrala St. Patrick pentru a-l conduce pe ultimul drum pe ultimul dintre aristocratii Americii. Robert Fitzgerald Kennedy, avocat de profesie si mai tarziu procuror, politician, candidat la presedintie, insa intrat in sufletele oamenilor din postura de aparator al drepturilor omului, luptator in sprijinul cauzei celor napastuiti, adversar al discriminarii rasiale si sociale, un demn urmas al presedintilor vizionari Thomas Jefferson, cel ce a concluzionat pentru prima oara egalitatea oamenilor, sau al lui Abraham Lincoln, acela caruia i se atribuie abolirea sclaviei in SUA.
Edward Kennedy a tinut un discurs de mare efect, rascolind sufletele celor apropiati, si trezind compasiunea oricarui om ce il asculta fie si in prezent, dupa mai mult de 40 de ani. A inceput prin a exprima regretul familiei pentru trecerea in nefiinta a celui ce era considerat centrul puterii sale, a continuat prin a cita impresiile fratelui sau despre rolul determinant al tatalui sau in viata sa, si recunostinta pe care i-o purta pentru asta. A preluat apoi citate din faimosul discurs pregatit studentilor Universitatii din Cape Town in anul 1966, in care RFK vorbea unei natii sufocate de flagelul Apartheid-ului despre o lume in decadere, in care unii oameni sunt considerati inferiori doar pentru ca au alte convingeri, credinte, sau culoare a pielii, o lume in care puseele segregationiste impiedica unitatea si egalitatea semenilor. O lume care intr-o zi de iunie a anului 1968 i-a refuzat celui comemorat pe cel dintai dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viata. Dar o lume perfectibila in viziunea sa, care poate fi inlocuita de o societatea noua, reformatoare, cu principii morale solide, in care sa predomine dragostea pentru cei ce ne sunt apropiati in timp si spatiu. O societate in care fiecare individ trebuie sa isi aduca aportul pentru binele colectiv. Apoi, catre finalul actului reuseste sa atinga o coarda din cel mai impietrit suflet, cand vocea cu inflexiuni metalice devine tramuranda, trezindu-te din melancolia celor expuse si amintind ca cel ce vorbeste este doar un frate ce a pierdut un frate, dupa ce cu ani in urma pierduse un altul.
Ted Kennedy a reusit intr-un mod unic sa sublinieze aspectele esentiale ale caracterului, vietii si menirii fratelui sau, completandu-i astfel portretul, dupa moarte. Mie mi-a ramas in primul rand in minte modestia ce reiese din dorinta sa de a ramane in amintirea oamenilor simplu, ca un "good, decent man". Daca dupa o viata de reusite in care a fost doctor de suflete pentru cei napaditi de durere si de nedreptate, este recunoscut doar ca un om drept si bun, oare cat de jos ne vom clasa noi in amintirea celorlalti? Si daca totusi acesta ar fi epitaful nostru al tuturor, oare nu s-ar contura societatea noua despre care ne vorbea Robert F. Kennedy?
Saturday, June 20, 2009
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment
Ziceti si voi ceva