Seara frustrarii unei natii

Inca din tineretea mea timpurie am simtit un interes viu, greu de explicat, pentru zborul mecanizat si tot ceea ce tine de aviatie. Poate ca se datoreaza istorioarelor auzite in copilarie despre merituosii nostri contributori la dezvoltarea avioanelor in faza incipienta a aviatiei, vorbesc de Vlaicu, Vuia, Coanda. Mai tarziu, poate s-a propagat datorita povestilor pe care le cautam avid online, despre asii aviatiei militare romanesti (si nu numai) in Al Doilea Razboi Mondial - Bazu Cantacuzino, Alexandru Serbanescu, Ioan Dobran si altii necunoscuti in afara sferei lor, mai putin mentionati, dar nu mai putin eroi. A scrierilor inspirate ale lui Doru Davidovici, care descria in fraze metaforice trairile sale la mansa unui aparat de zbor. Nu stiu daca astea sunt cauze, sau consecinte. Poate ca este, in mod simplu, o atractie normala, baieteasca, barbateasca catre zbor, asa cum sunt cele pentru viteza sau arme. A ramas insa la statulul de aspiratie casta, neimplinita. Chiar daca si in prezent studiez posibilitatea inscrierii la cursuri specializate de pilotaj pe aparate usoare, renunt din motive clare si obiective. Este o pasiune care trebuie hranita financiar dupa o reteta pe care putini si-o permit, intrucatva un hobby al elitelor in randurile carora nu ma regasesc.

In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.

Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.

Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.

Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.

Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!