Privighetoarea de la miezul noptii

Ce moment unic as fi pierdut, daca nu as fi decis in mod banal sa dorm in odaia anexa a casei de la tara, in noaptea de Paste a anului Domnului 2011. Nu as fi auzit-o daca nu as fi iesit in noaptea aceea. O decizie spontana si neinsemnata iti poate crea conditiile necesare trairii unui moment pe care sa nu il mai uiti pentru restul zilelor tale. Privighetoarea de la miezul noptii nu isi programeaza cantecul pentru un auditoriu ales, intre care sa te regasesti si tu in mod necesar, ci se adreseaza doar oportunistilor. Ma bucur ca am profitat.

M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.

As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.

Jurnal de calatorie: Turism rural

Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.

Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"

Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.

Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.

Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?

Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..

Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.

Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!

Mostra de ipocrizie culinara

Am aflat de curand, citind comentariile la adresa ideii unui articol aparut online, ca exista multi oameni care odata ajunsi la varsta a doua (cazul concret al celor ce postau acolo), s-au desteptat brusc si in consecinta, au eliminat carnea din alimentatie, ca raspuns la vizionarea unor imagini in care se arata pe sleau cum bietele vietati erau chinuite inaintea sau in timpul mortii.

Nu cumva, prin cotloanele intunecate ale mintii noastre, constientizam in mod latent multe dintre lucrurile oribile care se intampla in lumea din jur? Raspunsul fiind "Da!", de ce in cazul asta reactionam de o maniera asa dramatica, schimband ceva fundamental din tiparele existentiale, la cativa stimuli vizuali care nu vin cu ceva nou? Ma intreb eu acum, avand ceva timp liber pe care il sacrific meditatiei, oare pana la momentul 0, oamenii aceia au crezut ca alimentele din farfuria lor provin de la animale care au fost rugate sa moara, in mod gentil? "Va rugam, aveti placerea sa decedati putin?"

Dincolo de framantarile si mofturile noastre cotidiene moderne, ar trebui sa fim constienti ca organismul nostru functioneaza dupa niste legi stabilite independent de vointa noastra. Asta fiindca suntem demni urmasi ai stramosilor nostri, care ne-au transmis prin gena trasaturile si caracteristicile formate de-alungul mileniilor de dezvoltare si adaptare. Asa incat, este greu sa intervii in procesele interne ale corpului in mod decisiv, alegand sa fracturezi dependenta de proteine cu provenienta animala. Este posibil, chiar probabil, sa apara niste dereglari in functionare. Riscati sa va permiteti astfel de derapaje?

Consider ca societatea asa cum o cunoastem azi, a evoluat (altii ar zice ca involuat, avand argumentele lor in acest sens) pana in punctul in care nevoile noastre existentiale sunt acoperite in mare masura. In Romania asta atat de hulita si de care ne lepadam de cateva ori pe zi, noi cei care avem acces la internet nu cunoastem perioade de lipsuri majore, spre exemplu foametea. Sunt convins ca in unele parti ale tarii, si ale lumii, aceste probleme exista. Insa noi, cei neatinsi de acest flagel, ne permitem ca pe fondul unor burti indestulate sa emitem niste judecati sumare, seci, nefondate, care mustesc in ipocrizie. Corporatistul de astazi mediteaza la sensul vietii, militeaza la dreptate si egalitate intre specii, gaseste resurse sa schimbe ordinea prestabilita a lucrurilor, printre altele renuntand la alimentatia fireasca, necesara organismului sau, rob al unor curente de gandire evoluate, moderne.

Este simplu sa elimini carnea din alimentatie, in numele unor idei despre sacrificarea delicata si fara durere a animalelor, din moment ce activitatea cea mai solicitanta fizic in timpul unei zile este folosirea tastaturii pentru vreo 3 ore adunate. Ii invit pe acesti avant-gardisti sa experimenteze efortul fizic sustinut, o zi de cosit, un sport de (semi)performanta, sau un regim de viata neindestulat. Sa vedem atunci daca ideile lor despre vegetarianism raman nezdruncinate. Pana atunci, nu imi ramane decat sa constat ca desi suntem aparati de greutatile vietii, suntem in acelasi timp privati de existenta unei judecati rationale, in lipsa careia mintea simpla tinde sa flageleze corpul care o deserveste.

V-am pupat

In articolul sau "Geopolitica si sprit", Andrei Plesu lamurea in maniera-i caracteristica apartenenta noastra geopolitica. In timp ce vesticii ne plaseaza in estul aspru al Europei, iar noi incercam sa scapam de frustrarea acestei etichete si sa ne stramutam putin mai spre apus, Andrei Plesu lamureste cu mult umor situatia. Spritul, bautura ce satisface capriciile nativilor romani, in esenta medierea vinului cu apa gazoasa, ne plaseaza taman in Europa Centrala, zona relaxata, a bunastarii aproximative, a comunismului temperat, mixta, multiculturala, variata religios si arhitectonic, in care aspiratiile sobre ale occidentului se combina cu efervescenta exotica a orientului, rezultand un amestec greu de definit si de localizat.

Ei bine, nou generata psihoza nationala cu privire la "gripa porcina" zdruncina din temelii un alt obicei care lamureste in mare masura apartenenta noastra culturala, si contrazice intrucatva teoria lui Plesu: pupatul. Nu este vorba de sarutul intim, intre indragostiti, ci de acel ritual dragastos-inopinat care intervine intre doua persoane vag apropiate sau semi-straine una de alta, care se cunosc de la TV, din povestirile prietenilor comuni, din ziarele de scandal.

Daca spritul ne garanteaza un spirit central-european, pupatul ne accentueaza latura noastra estica. Obiceiul impricinat isi trage seva din popoarele orientului, lumea islamica si in general diplomatia tarilor respective facand cu adevarat abuz de el. Celebrul tri-pupat, in care obrajii protagonistilor se ating de trei ori, si nu de doua ori ca in mai blanda veriune mioritica. Acelasi Plesu marturisea ca la o vizita protocolara in Palestina, in perioada in care a fost ministru de externe, a simtit ca in timp ce urca cu liftul a strivit un corp micut intr-un colt. S-a intors sa-i faca loc respectivului, care spre stupoarea si groaza sa era chiar Yasser Arafat. Vazandu-l incurcat, azi defunctul fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, altadata laureat al Premiului Nobel pentru pace, a detensionat momentul pupandu-l pe obraz pe Andrei Plesu, si astfel exonerandu-l de orice vina. Deasemenea eu unul asociez pupatul cu protocoalele comuniste, in care inaltii diplomati rosii isi faceau buzele ventuze catre invitatii occidentali, intr-un gest de fatarnica apreciere.

Ideea de la care au pornit toate aceste reflectii este data de cazul antrenorilor a doua echipe de fotbal care au savarsit ritualul amintit, la finalul disputei. Acum temerile unuia sunt legate de zvonurile ca celalalt ar fi infestat cu boala momentului. Un moment de tandrete a fost rapid succedat de ore de amaraciune. Care este insa ratiunea unui asemnea gest mai mult decat protocolar? Pupatul se practica probabil pentru a amplifica impresia de respect pe care i-o arati celui din fata ta, intr-un chip fals insa. Respectul se intareste printr-o strangere de mana, intr-un mod barbatesc, demn si sobru. Pupatul este o actiune asociata cu sentimente puternice gen iubire, afectiune, si astfel mult prea intima pentru a servi unui scop atat de prozaic. Iar servit intre doi aproape straini este doar un gest fatarnic, care atribuie relatiei de amicitie un sentiment mai puternic, insa fals si inexistent.

Orice invat are insa si dezvat. Spiritul sobru de vest-european si anglo-saxon americanizat este educat cu forta in Romania de combinatia stiintifica de caractere A H1N1, care estompeaza pentru moment mania comunista a pupatului si tine oamenii la o distanta fizica sigura. Prietene, te respect, dar nu te pup, iti trimit doar o bezea.

Pe ultimul drum: Ted Kennedy

Cum ultimul meu post l-a avut printre mentionati pe Edward M. Kennedy, mi s-a parut de buna cuviinta sa mentionez faptul ca cel cunoscut mai degraba simplu, drept Ted Kennedy, a trecut in eternitate marti, 25 august 2009, la varsta de 77 de ani.

Cel mai tanar dintre cei 4 frati ai familiei Kennedy si singurul in viata pana recent, Edward Kennedy este prezentat in comunicatul ce anunta moartea sa, drept "centrul de neinlocuit al familiei noastre si lumina vesela a vietii noastre". De inteles, Ted fiind puratorul stindardului dinastiei Kennedy in ultimele 4 decade, sarcina trecuta rand pe rand pe umerii fiecarui barbat Kennedy, mostenita in mod neasteptat si nedorit prin decesul din cauze ne-naturale si in ordinea varstei, a lui Joseph, John, Robert, ultimul in 1968.

Mostenirea colosala a neimplinirii lasata pe umerii sai de catre presedintele John si de candidatul la prezidentiale Robert, ambii asasinati si privati de sansa de a duce la bun sfarsit sarcinile asumate, a marcat existenta tanarului pe atunci Teddy. Cand toata lumea astepta de la el un mandat la Casa Alba care nu avea sa vina niciodata, un cumul de factori, culminand cu un incident in noapte, cand masina condusa de senator a aterizat intr-un rau in Massachusetts si o tanara s-a inecat pe bancheta din spate, a avut ca rezultat ruinarea visului sau de a razbuna nedreptatea sortii crude a fratilor sai. A avut insa succes in politica, fiind al treilea-cel mai longeviv senator american din toate timpurile, si fiind un pol de putere in sanul aripii liberale a Partidului Democrat. Ca si Robert, s-a implicat puternic in sprijinirea cauzei celor saraci, sprijinind legislativ domenii ca asigurarile de sanatate pentru copiii defavorizati, sau diferite masuri sociale in favoarea persoanele cu dizabilitati sau fara mijloace materiale. Visul lui Bobby Kennedy de a avea o societate americana reformata a avut suport puternic din partea loctiitorului sau in cauze sociale.

Nu pot spune despre mine ca am fost un mare sustinator al lui Edward Kennedy, din moment ce nu am fost mereu la curent cu viata si activitatile sale. Insa momentul acela din 1968, in care Catedrala St. Patrick a rezonat sub impactul vorbelor sale, ce s-au constituit in cel mai emotionant discurs de elogiu pe care l-am auzit vreodata, mi l-a intiparit definitiv in suflet pe cel ce, sper, va avea parte de un elogiu macar apropiat de cele pe care le-a rostit dupa fiecare moment tragic care a lovit familia Kennedy in ultimii 40 de ani.


Despre Robert F. Kennedy:

"We loved him as a brother, and as a father, and as a son. From his parents, and from his older brothers and sisters -- Joe and Kathleen and Jack -- he received an inspiration which he passed on to all of us. He gave us strength in time of trouble, wisdom in time of uncertainty, and sharing in time of happiness. He will always be by our side."

"My brother need not be idealized, or enlarged in death beyond what he was in life; to be remembered simply as a good and decent man, who saw wrong and tried to right it, saw suffering and tried to heal it, saw war and tried to stop it."

"Those of us who loved him and who take him to his rest today, pray that what he was to us and what he wished for others will some day come to pass for all the world."

Despre Jacqueline Kennedy Onassis:

"She was always there for our family in her special way. She was a blessing to us and to the nation -- and a lesson to the world on how to do things right, how to be a mother, how to appreciate history, how to be courageous. No one else looked like her, spoke like her, wrote like her, or was so original in the way she did things. No one we knew ever had a better sense of self."

"President Kennedy took such delight in her brilliance and her spirit. At a White House dinner, he once leaned over and told the wife of the French Ambassador, “Jackie speaks fluent French. But I only understand one out of every five words she says -- and that word is "DeGaulle.”"

"...during those four endless days in 1963, she held us together as a family and a country. In large part because of her, we could grieve and then go on. She lifted us up, and in the doubt and darkness, she gave her fellow citizens back their pride as Americans. She was then 34 years old."

"She graced our history. And for those of us who knew and loved her -- she graced our lives."

Despre John F. Kennedy Jr.:

"He and his bride have gone to be with his mother and father, where there will never be an end to love. He was lost on that troubled night, but we will always wake for him, so that his time, which was not doubled, but cut in half, will live forever in our memory, and in our beguiled and broken hearts."

"We dared to think, in that other Irish phrase, that this John Kennedy would live to comb gray hair, with his beloved Carolyn by his side. But like his father, he had every gift but length of years."

Cel mai frumos discurs

M-am pregatit mult pentru acest comentariu. Inca de cand l-am ascultat pentru prima oara, mi-a incoltit gandul de a scrie cateva cuvinte despre ceea ce consider a fi cel mai frumos elogiu dedicat unuia dintre oamenii providentiali ai vremurilor sale, si poate a istoriei natiei sale. Nu m-am simtit niciodata pregatit sa incep, si nici acum nu sunt. Cand scrii sau vorbesti despre evenimente de mare insemnatate si incarcatura emotionala, vrei sa te situezi la inaltimea subiectului pe care il tratezi, si asta cu greu iti reuseste.

A reusit asta Ted Kennedy, vorbind catre cei stransi in catedrala St. Patrick pentru a-l conduce pe ultimul drum pe ultimul dintre aristocratii Americii. Robert Fitzgerald Kennedy, avocat de profesie si mai tarziu procuror, politician, candidat la presedintie, insa intrat in sufletele oamenilor din postura de aparator al drepturilor omului, luptator in sprijinul cauzei celor napastuiti, adversar al discriminarii rasiale si sociale, un demn urmas al presedintilor vizionari Thomas Jefferson, cel ce a concluzionat pentru prima oara egalitatea oamenilor, sau al lui Abraham Lincoln, acela caruia i se atribuie abolirea sclaviei in SUA.

Edward Kennedy a tinut un discurs de mare efect, rascolind sufletele celor apropiati, si trezind compasiunea oricarui om ce il asculta fie si in prezent, dupa mai mult de 40 de ani. A inceput prin a exprima regretul familiei pentru trecerea in nefiinta a celui ce era considerat centrul puterii sale, a continuat prin a cita impresiile fratelui sau despre rolul determinant al tatalui sau in viata sa, si recunostinta pe care i-o purta pentru asta. A preluat apoi citate din faimosul discurs pregatit studentilor Universitatii din Cape Town in anul 1966, in care RFK vorbea unei natii sufocate de flagelul Apartheid-ului despre o lume in decadere, in care unii oameni sunt considerati inferiori doar pentru ca au alte convingeri, credinte, sau culoare a pielii, o lume in care puseele segregationiste impiedica unitatea si egalitatea semenilor. O lume care intr-o zi de iunie a anului 1968 i-a refuzat celui comemorat pe cel dintai dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viata. Dar o lume perfectibila in viziunea sa, care poate fi inlocuita de o societatea noua, reformatoare, cu principii morale solide, in care sa predomine dragostea pentru cei ce ne sunt apropiati in timp si spatiu. O societate in care fiecare individ trebuie sa isi aduca aportul pentru binele colectiv. Apoi, catre finalul actului reuseste sa atinga o coarda din cel mai impietrit suflet, cand vocea cu inflexiuni metalice devine tramuranda, trezindu-te din melancolia celor expuse si amintind ca cel ce vorbeste este doar un frate ce a pierdut un frate, dupa ce cu ani in urma pierduse un altul.

Ted Kennedy a reusit intr-un mod unic sa sublinieze aspectele esentiale ale caracterului, vietii si menirii fratelui sau, completandu-i astfel portretul, dupa moarte. Mie mi-a ramas in primul rand in minte modestia ce reiese din dorinta sa de a ramane in amintirea oamenilor simplu, ca un "good, decent man". Daca dupa o viata de reusite in care a fost doctor de suflete pentru cei napaditi de durere si de nedreptate, este recunoscut doar ca un om drept si bun, oare cat de jos ne vom clasa noi in amintirea celorlalti? Si daca totusi acesta ar fi epitaful nostru al tuturor, oare nu s-ar contura societatea noua despre care ne vorbea Robert F. Kennedy?

Ignore la felicitari de Paste

In preajma si dupa Pastele Ortodox pe care l-am sarbatorit anul acesta, ca in fiecare an trecut si sper si viitor, in familie la tara, am avut parte de neplacuta surpriza de a primi un (1=unu) singur SMS cu urari de bine, dupa cum se obisnuieste cu aceasta ocazie. De la Cozo, merita mentionat, ca doar mesajul acela a capatat o valoare nebanuita, prin insasi unicitatea lui. Nici un telefon. Nu merita sa aduc in discutie felicitarile acelea stravechi, in plic, venite prin posta. Timpul lor a apus demult, si odata cu el bucuria aceea simpla de a vedea cateva randuri scrise de mana, special pentru tine. In schimb, am ajuns acasa si aveam Messenger-ul si mailul plin de mesaje duioase si siropoase, ce imi urau cate in luna si in stele, vorbe poetice scrise din suflet, din sufletul unor webmasteri de pagini cu texte predefinite, prefacute, contrafacute, special pentru internautii hiper-ocupati, lipsiti de timpul si inspiratia de a scrie un "Paste Fericit! Revin la Craciun", si pentru cei ce nu sunt dornici, din indolenta, de o convorbire telefonica cat de scurta si banala, dar de o importanta intrinseca, prin simpla initiere a ei.

Nu mi s-a intamplat numai mie, am observat ca e treaba generala. E limpede ca odata cu trecerea timpului, involuam abrupt in ceea ce priveste pastrarea obiceiurilor. In vremurile acestea in care strabatem cu masina distante pe care le putem acoperi mai repede pe jos, nu putem conduce pana la posta pentru a lasa un plic. Chat-uim cu prietenii toata ziua, dar nu avem timp sa le asternem un gand pe o foaie, cum primeau bunicii odata, de la apropiatii lor. Avem abonamente cu sute de minute sporovaite fara sens luna de luna, dar nu le gasim utile si in preajma sarbatorilor. Bine ca avem e-cards si mass messages, pe care le trimitem la toata lista odata. Ce, stam sa selectam acum, doar nu le uram toate cele bune, tuturor? Macar de ne-am gandi la fiecare dintre cei carora le trimitem, fara efort si apel la inspiratie, si nu ar fi aceeasi risipa de copy-paste-uri.

Desigur, cele scrise mai sus constituie o alta fabulatie marca "inpresii". Ma consolez cu gandul ca as fi primit atentia cuvenita, daca nu m-as fi grabit sa sun eu inaintea altora. Imi fac mea culpa, ma supar putin pe mine pentru ca mi-am dat singur motive de insatisfactie, le-am furat celorlalti posibilitatea de a-mi dovedi ca nelinistea mea e fara temei, si ca mesajul acesta e scris fara rost. Lucurile stau cu totul altfel decat le vad eu, va rog sa ma scuzati pentru timpul rapit si sa uitati cat mai repede cele citite aici. Trec pe invisible, ne vedem la viitorul post.