Inca din tineretea mea timpurie am simtit un interes viu, greu de explicat, pentru zborul mecanizat si tot ceea ce tine de aviatie. Poate ca se datoreaza istorioarelor auzite in copilarie despre merituosii nostri contributori la dezvoltarea avioanelor in faza incipienta a aviatiei, vorbesc de Vlaicu, Vuia, Coanda. Mai tarziu, poate s-a propagat datorita povestilor pe care le cautam avid online, despre asii aviatiei militare romanesti (si nu numai) in Al Doilea Razboi Mondial - Bazu Cantacuzino, Alexandru Serbanescu, Ioan Dobran si altii necunoscuti in afara sferei lor, mai putin mentionati, dar nu mai putin eroi. A scrierilor inspirate ale lui Doru Davidovici, care descria in fraze metaforice trairile sale la mansa unui aparat de zbor. Nu stiu daca astea sunt cauze, sau consecinte. Poate ca este, in mod simplu, o atractie normala, baieteasca, barbateasca catre zbor, asa cum sunt cele pentru viteza sau arme. A ramas insa la statulul de aspiratie casta, neimplinita. Chiar daca si in prezent studiez posibilitatea inscrierii la cursuri specializate de pilotaj pe aparate usoare, renunt din motive clare si obiective. Este o pasiune care trebuie hranita financiar dupa o reteta pe care putini si-o permit, intrucatva un hobby al elitelor in randurile carora nu ma regasesc.
In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.
Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.
Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.
Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.
Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!
Tuesday, January 21, 2014
Thursday, January 12, 2012
La un email studentesc banal, un reply original
Ca urmare a unei promisiuni facuta unor ex-colegi de facultate, cum ca le voi asterne aici o poveste din vremurile ancestrale ale studentiei noastre, ma gasesc in fata domniilor voastre cu o intamplare care astazi imi creaza buna dispozitie, dar care atunci m-a cam naucit, injectandu-mi o doza omogena si complexa de stari sufletesti: contrariere, perplexitate, amuzament. Mi s-a demonstrat, intr-o maniera in care nici un avocat dintr-un roman al lui John Grisham nu ar fi reusit, ca nu pot lega mai mult de 3 cuvinte si sa am si dreptate. Ca daca nu esti foarte riguros si atent la redactare, te trezesti facut praf de vreun critic care sapa adanc in text, avid de gasirea unor incoerente care sa te descalifice. Si, iarasi in premiera pentru mine, o recomandare tacita de a trece pragul cabinetului unui psiho-terapeut.
Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.
Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.
Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".
Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.
Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:
Draga Alexandru
> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,
Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !
>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.
La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!
> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.
Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??
> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.
Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.
>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.
Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!
> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.
Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?
> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.
Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !
> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.
Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.
> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.
Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !
> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.
Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !
> Multumesc pentru timpul acordat!
Cu placere !
Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.
Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.
Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".
Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.
Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:
Draga Alexandru
> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,
Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !
>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.
La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!
> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.
Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??
> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.
Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.
>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.
Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!
> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.
Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?
> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.
Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !
> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.
Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.
> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.
Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !
> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.
Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !
> Multumesc pentru timpul acordat!
Cu placere !
Tuesday, May 31, 2011
Ultimul om din apa
Am scris in trecut despre oameni care m-au inspirat prin actiunile sau prin discursul lor motivational. Voi continua sa o fac, prezentand atunci cand voi avea disponibile povestile celor care nu trebuiesc uitati, ci pomeniti prin raspandirea cuvantului despre faptele lor nobile, care i-au transformat in modele ale societatii. Azi, o intamplare vazuta si auzita cu ceva timp in urma, pe un program TV, apoi documentata dupa lungi cautari online. O poveste despre eroism si abnegatie, despre oameni superiori prin finetea sufletului lor, despre cum, prin curaj nebanuit si sacrificiu personal, un om poate atinge maximul evolutiei sale.
Nu stiu cat de adevarata este teoria destinului uman. Are omul viata pre-stabilita? E adevarat ca fiecare secunda pe care o traim, fiecare molecula de aer pe care o inspiram, fiecare zambet care ne lumineaza fata, strop de apa care ne uda trupul, fiecare om intalnit de-a lungul vietii sunt doar elemente care apar exact atunci cand sunt programate sa apara, intr-o ordine inextricabila si deloc aleatorie, care ne calauzesc spre acelasi invariabil final? Daca e pe asa, atunci unii oameni, putini la numar, se nasc si traiesc cu misiunea exacta, dar nestiuta pana la deznodamant, de a fi pazitorii destinelor altora. Tuturor acestor eroi obisnuiti, mediatizati sau nestiuti de nimeni, care dovedesc ca impasibilitatea in fata pericolului si sacrificarea fericirii personale a unui singur om poate schimba si prelungi viata unei intregi comunitati, sa le aducem un omagiu pe cat de mic, pe atat de important intru pastrarea memoriei lor si educarea spiritului civic. Sa le spunem povestea.
Pe 13 Ianuarie 1982, intr-o noapte geroasa, cursa Air Florida Flight 90 rateaza decolarea si se prabuseste, lovind un pod si ajungand in raul Potomac. Doar 6 pasageri supravietuiesc din totalul de 79, iar echipele de salvare au o misiune foarte dificila, trebuind sa intervina cu elicopterul pentru a scoate oamenii din raul aproape inghetat. Actiunea este cu atat mai ingrata cu cat timpul nu este de partea lor, hipotermia fiind principala amenintare la viata celor care se aflau in apa. In timpul actiunii de salvare, un om se remarca prin bravura si devotamentul afisat fata de semenii sai suferinzi, refuzand in repetate randuri sa fie el cel ridicat cu coarda coborata din elicopter, si astfel netezindu-le altora calea catre salvare. In dezordinea si graba situatiei, Dumnezeul acelei nopti incurca destinele si decide ca aceia care trebuiau sa moara, sa traiasca, si nu invers, iar ultimul om ramas in apa sa nu fie si ultimul supravietuitor al catastrofei. Elicopterul care se intoarce pentru ultima data in mijlocul raului nu mai gaseste pe nimeni. Eroul nocturn se scufundase impreuna cu bucata din fuselajul avionului de care se prinsese.
Pentru cinstirea memoriei sale, Presedintele Ronald Reagan il distinge post-mortem cu Medalia de Aur pentru Salvarea de Vieti a Pazei de Coasta a Statelor Unite Ale Americii. Distinctii au fost deasemenea acordate echipajului elicopterului si altor 2 civili merituosi care au aderat decisiv la eforturile de salvare.
Cititorule de pretutindeti, scoate-ti palaria in fata celui care prin virtutea sa, si datorita recunostintei semenilor sai, a inspirat un cantec, da numele unui pod, al unei scoli, al unei fundatii si al unui ghem de calitati umane: Arland D. Williams, Jr.
Povestea pe larg:
http://en.wikipedia.org/wiki/Arland_D._Williams,_Jr.
Un link catre melodia compusa in cinstea sa:
http://www.we7.com/#/song/Sara-Hickman/Last-Man-In-The-Water
Nu stiu cat de adevarata este teoria destinului uman. Are omul viata pre-stabilita? E adevarat ca fiecare secunda pe care o traim, fiecare molecula de aer pe care o inspiram, fiecare zambet care ne lumineaza fata, strop de apa care ne uda trupul, fiecare om intalnit de-a lungul vietii sunt doar elemente care apar exact atunci cand sunt programate sa apara, intr-o ordine inextricabila si deloc aleatorie, care ne calauzesc spre acelasi invariabil final? Daca e pe asa, atunci unii oameni, putini la numar, se nasc si traiesc cu misiunea exacta, dar nestiuta pana la deznodamant, de a fi pazitorii destinelor altora. Tuturor acestor eroi obisnuiti, mediatizati sau nestiuti de nimeni, care dovedesc ca impasibilitatea in fata pericolului si sacrificarea fericirii personale a unui singur om poate schimba si prelungi viata unei intregi comunitati, sa le aducem un omagiu pe cat de mic, pe atat de important intru pastrarea memoriei lor si educarea spiritului civic. Sa le spunem povestea.
Pe 13 Ianuarie 1982, intr-o noapte geroasa, cursa Air Florida Flight 90 rateaza decolarea si se prabuseste, lovind un pod si ajungand in raul Potomac. Doar 6 pasageri supravietuiesc din totalul de 79, iar echipele de salvare au o misiune foarte dificila, trebuind sa intervina cu elicopterul pentru a scoate oamenii din raul aproape inghetat. Actiunea este cu atat mai ingrata cu cat timpul nu este de partea lor, hipotermia fiind principala amenintare la viata celor care se aflau in apa. In timpul actiunii de salvare, un om se remarca prin bravura si devotamentul afisat fata de semenii sai suferinzi, refuzand in repetate randuri sa fie el cel ridicat cu coarda coborata din elicopter, si astfel netezindu-le altora calea catre salvare. In dezordinea si graba situatiei, Dumnezeul acelei nopti incurca destinele si decide ca aceia care trebuiau sa moara, sa traiasca, si nu invers, iar ultimul om ramas in apa sa nu fie si ultimul supravietuitor al catastrofei. Elicopterul care se intoarce pentru ultima data in mijlocul raului nu mai gaseste pe nimeni. Eroul nocturn se scufundase impreuna cu bucata din fuselajul avionului de care se prinsese.
Pentru cinstirea memoriei sale, Presedintele Ronald Reagan il distinge post-mortem cu Medalia de Aur pentru Salvarea de Vieti a Pazei de Coasta a Statelor Unite Ale Americii. Distinctii au fost deasemenea acordate echipajului elicopterului si altor 2 civili merituosi care au aderat decisiv la eforturile de salvare.
Cititorule de pretutindeti, scoate-ti palaria in fata celui care prin virtutea sa, si datorita recunostintei semenilor sai, a inspirat un cantec, da numele unui pod, al unei scoli, al unei fundatii si al unui ghem de calitati umane: Arland D. Williams, Jr.
Povestea pe larg:
http://en.wikipedia.org/wiki/Arland_D._Williams,_Jr.
Un link catre melodia compusa in cinstea sa:
http://www.we7.com/#/song/Sara-Hickman/Last-Man-In-The-Water
Monday, April 25, 2011
Privighetoarea de la miezul noptii
Ce moment unic as fi pierdut, daca nu as fi decis in mod banal sa dorm in odaia anexa a casei de la tara, in noaptea de Paste a anului Domnului 2011. Nu as fi auzit-o daca nu as fi iesit in noaptea aceea. O decizie spontana si neinsemnata iti poate crea conditiile necesare trairii unui moment pe care sa nu il mai uiti pentru restul zilelor tale. Privighetoarea de la miezul noptii nu isi programeaza cantecul pentru un auditoriu ales, intre care sa te regasesti si tu in mod necesar, ci se adreseaza doar oportunistilor. Ma bucur ca am profitat.
M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.
As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.
M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.
As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.
Tuesday, August 10, 2010
Jurnal de calatorie: Turism rural
Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.
Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"
Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.
Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.
Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?
Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..
Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.
Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!
Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"
Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.
Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.
Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?
Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..
Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.
Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!
Saturday, February 20, 2010
Mostra de ipocrizie culinara
Am aflat de curand, citind comentariile la adresa ideii unui articol aparut online, ca exista multi oameni care odata ajunsi la varsta a doua (cazul concret al celor ce postau acolo), s-au desteptat brusc si in consecinta, au eliminat carnea din alimentatie, ca raspuns la vizionarea unor imagini in care se arata pe sleau cum bietele vietati erau chinuite inaintea sau in timpul mortii.
Nu cumva, prin cotloanele intunecate ale mintii noastre, constientizam in mod latent multe dintre lucrurile oribile care se intampla in lumea din jur? Raspunsul fiind "Da!", de ce in cazul asta reactionam de o maniera asa dramatica, schimband ceva fundamental din tiparele existentiale, la cativa stimuli vizuali care nu vin cu ceva nou? Ma intreb eu acum, avand ceva timp liber pe care il sacrific meditatiei, oare pana la momentul 0, oamenii aceia au crezut ca alimentele din farfuria lor provin de la animale care au fost rugate sa moara, in mod gentil? "Va rugam, aveti placerea sa decedati putin?"
Dincolo de framantarile si mofturile noastre cotidiene moderne, ar trebui sa fim constienti ca organismul nostru functioneaza dupa niste legi stabilite independent de vointa noastra. Asta fiindca suntem demni urmasi ai stramosilor nostri, care ne-au transmis prin gena trasaturile si caracteristicile formate de-alungul mileniilor de dezvoltare si adaptare. Asa incat, este greu sa intervii in procesele interne ale corpului in mod decisiv, alegand sa fracturezi dependenta de proteine cu provenienta animala. Este posibil, chiar probabil, sa apara niste dereglari in functionare. Riscati sa va permiteti astfel de derapaje?
Consider ca societatea asa cum o cunoastem azi, a evoluat (altii ar zice ca involuat, avand argumentele lor in acest sens) pana in punctul in care nevoile noastre existentiale sunt acoperite in mare masura. In Romania asta atat de hulita si de care ne lepadam de cateva ori pe zi, noi cei care avem acces la internet nu cunoastem perioade de lipsuri majore, spre exemplu foametea. Sunt convins ca in unele parti ale tarii, si ale lumii, aceste probleme exista. Insa noi, cei neatinsi de acest flagel, ne permitem ca pe fondul unor burti indestulate sa emitem niste judecati sumare, seci, nefondate, care mustesc in ipocrizie. Corporatistul de astazi mediteaza la sensul vietii, militeaza la dreptate si egalitate intre specii, gaseste resurse sa schimbe ordinea prestabilita a lucrurilor, printre altele renuntand la alimentatia fireasca, necesara organismului sau, rob al unor curente de gandire evoluate, moderne.
Este simplu sa elimini carnea din alimentatie, in numele unor idei despre sacrificarea delicata si fara durere a animalelor, din moment ce activitatea cea mai solicitanta fizic in timpul unei zile este folosirea tastaturii pentru vreo 3 ore adunate. Ii invit pe acesti avant-gardisti sa experimenteze efortul fizic sustinut, o zi de cosit, un sport de (semi)performanta, sau un regim de viata neindestulat. Sa vedem atunci daca ideile lor despre vegetarianism raman nezdruncinate. Pana atunci, nu imi ramane decat sa constat ca desi suntem aparati de greutatile vietii, suntem in acelasi timp privati de existenta unei judecati rationale, in lipsa careia mintea simpla tinde sa flageleze corpul care o deserveste.
Nu cumva, prin cotloanele intunecate ale mintii noastre, constientizam in mod latent multe dintre lucrurile oribile care se intampla in lumea din jur? Raspunsul fiind "Da!", de ce in cazul asta reactionam de o maniera asa dramatica, schimband ceva fundamental din tiparele existentiale, la cativa stimuli vizuali care nu vin cu ceva nou? Ma intreb eu acum, avand ceva timp liber pe care il sacrific meditatiei, oare pana la momentul 0, oamenii aceia au crezut ca alimentele din farfuria lor provin de la animale care au fost rugate sa moara, in mod gentil? "Va rugam, aveti placerea sa decedati putin?"
Dincolo de framantarile si mofturile noastre cotidiene moderne, ar trebui sa fim constienti ca organismul nostru functioneaza dupa niste legi stabilite independent de vointa noastra. Asta fiindca suntem demni urmasi ai stramosilor nostri, care ne-au transmis prin gena trasaturile si caracteristicile formate de-alungul mileniilor de dezvoltare si adaptare. Asa incat, este greu sa intervii in procesele interne ale corpului in mod decisiv, alegand sa fracturezi dependenta de proteine cu provenienta animala. Este posibil, chiar probabil, sa apara niste dereglari in functionare. Riscati sa va permiteti astfel de derapaje?
Consider ca societatea asa cum o cunoastem azi, a evoluat (altii ar zice ca involuat, avand argumentele lor in acest sens) pana in punctul in care nevoile noastre existentiale sunt acoperite in mare masura. In Romania asta atat de hulita si de care ne lepadam de cateva ori pe zi, noi cei care avem acces la internet nu cunoastem perioade de lipsuri majore, spre exemplu foametea. Sunt convins ca in unele parti ale tarii, si ale lumii, aceste probleme exista. Insa noi, cei neatinsi de acest flagel, ne permitem ca pe fondul unor burti indestulate sa emitem niste judecati sumare, seci, nefondate, care mustesc in ipocrizie. Corporatistul de astazi mediteaza la sensul vietii, militeaza la dreptate si egalitate intre specii, gaseste resurse sa schimbe ordinea prestabilita a lucrurilor, printre altele renuntand la alimentatia fireasca, necesara organismului sau, rob al unor curente de gandire evoluate, moderne.
Este simplu sa elimini carnea din alimentatie, in numele unor idei despre sacrificarea delicata si fara durere a animalelor, din moment ce activitatea cea mai solicitanta fizic in timpul unei zile este folosirea tastaturii pentru vreo 3 ore adunate. Ii invit pe acesti avant-gardisti sa experimenteze efortul fizic sustinut, o zi de cosit, un sport de (semi)performanta, sau un regim de viata neindestulat. Sa vedem atunci daca ideile lor despre vegetarianism raman nezdruncinate. Pana atunci, nu imi ramane decat sa constat ca desi suntem aparati de greutatile vietii, suntem in acelasi timp privati de existenta unei judecati rationale, in lipsa careia mintea simpla tinde sa flageleze corpul care o deserveste.
Tuesday, November 10, 2009
V-am pupat
In articolul sau "Geopolitica si sprit", Andrei Plesu lamurea in maniera-i caracteristica apartenenta noastra geopolitica. In timp ce vesticii ne plaseaza in estul aspru al Europei, iar noi incercam sa scapam de frustrarea acestei etichete si sa ne stramutam putin mai spre apus, Andrei Plesu lamureste cu mult umor situatia. Spritul, bautura ce satisface capriciile nativilor romani, in esenta medierea vinului cu apa gazoasa, ne plaseaza taman in Europa Centrala, zona relaxata, a bunastarii aproximative, a comunismului temperat, mixta, multiculturala, variata religios si arhitectonic, in care aspiratiile sobre ale occidentului se combina cu efervescenta exotica a orientului, rezultand un amestec greu de definit si de localizat.
Ei bine, nou generata psihoza nationala cu privire la "gripa porcina" zdruncina din temelii un alt obicei care lamureste in mare masura apartenenta noastra culturala, si contrazice intrucatva teoria lui Plesu: pupatul. Nu este vorba de sarutul intim, intre indragostiti, ci de acel ritual dragastos-inopinat care intervine intre doua persoane vag apropiate sau semi-straine una de alta, care se cunosc de la TV, din povestirile prietenilor comuni, din ziarele de scandal.
Daca spritul ne garanteaza un spirit central-european, pupatul ne accentueaza latura noastra estica. Obiceiul impricinat isi trage seva din popoarele orientului, lumea islamica si in general diplomatia tarilor respective facand cu adevarat abuz de el. Celebrul tri-pupat, in care obrajii protagonistilor se ating de trei ori, si nu de doua ori ca in mai blanda veriune mioritica. Acelasi Plesu marturisea ca la o vizita protocolara in Palestina, in perioada in care a fost ministru de externe, a simtit ca in timp ce urca cu liftul a strivit un corp micut intr-un colt. S-a intors sa-i faca loc respectivului, care spre stupoarea si groaza sa era chiar Yasser Arafat. Vazandu-l incurcat, azi defunctul fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, altadata laureat al Premiului Nobel pentru pace, a detensionat momentul pupandu-l pe obraz pe Andrei Plesu, si astfel exonerandu-l de orice vina. Deasemenea eu unul asociez pupatul cu protocoalele comuniste, in care inaltii diplomati rosii isi faceau buzele ventuze catre invitatii occidentali, intr-un gest de fatarnica apreciere.
Ideea de la care au pornit toate aceste reflectii este data de cazul antrenorilor a doua echipe de fotbal care au savarsit ritualul amintit, la finalul disputei. Acum temerile unuia sunt legate de zvonurile ca celalalt ar fi infestat cu boala momentului. Un moment de tandrete a fost rapid succedat de ore de amaraciune. Care este insa ratiunea unui asemnea gest mai mult decat protocolar? Pupatul se practica probabil pentru a amplifica impresia de respect pe care i-o arati celui din fata ta, intr-un chip fals insa. Respectul se intareste printr-o strangere de mana, intr-un mod barbatesc, demn si sobru. Pupatul este o actiune asociata cu sentimente puternice gen iubire, afectiune, si astfel mult prea intima pentru a servi unui scop atat de prozaic. Iar servit intre doi aproape straini este doar un gest fatarnic, care atribuie relatiei de amicitie un sentiment mai puternic, insa fals si inexistent.
Orice invat are insa si dezvat. Spiritul sobru de vest-european si anglo-saxon americanizat este educat cu forta in Romania de combinatia stiintifica de caractere A H1N1, care estompeaza pentru moment mania comunista a pupatului si tine oamenii la o distanta fizica sigura. Prietene, te respect, dar nu te pup, iti trimit doar o bezea.
Ei bine, nou generata psihoza nationala cu privire la "gripa porcina" zdruncina din temelii un alt obicei care lamureste in mare masura apartenenta noastra culturala, si contrazice intrucatva teoria lui Plesu: pupatul. Nu este vorba de sarutul intim, intre indragostiti, ci de acel ritual dragastos-inopinat care intervine intre doua persoane vag apropiate sau semi-straine una de alta, care se cunosc de la TV, din povestirile prietenilor comuni, din ziarele de scandal.
Daca spritul ne garanteaza un spirit central-european, pupatul ne accentueaza latura noastra estica. Obiceiul impricinat isi trage seva din popoarele orientului, lumea islamica si in general diplomatia tarilor respective facand cu adevarat abuz de el. Celebrul tri-pupat, in care obrajii protagonistilor se ating de trei ori, si nu de doua ori ca in mai blanda veriune mioritica. Acelasi Plesu marturisea ca la o vizita protocolara in Palestina, in perioada in care a fost ministru de externe, a simtit ca in timp ce urca cu liftul a strivit un corp micut intr-un colt. S-a intors sa-i faca loc respectivului, care spre stupoarea si groaza sa era chiar Yasser Arafat. Vazandu-l incurcat, azi defunctul fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, altadata laureat al Premiului Nobel pentru pace, a detensionat momentul pupandu-l pe obraz pe Andrei Plesu, si astfel exonerandu-l de orice vina. Deasemenea eu unul asociez pupatul cu protocoalele comuniste, in care inaltii diplomati rosii isi faceau buzele ventuze catre invitatii occidentali, intr-un gest de fatarnica apreciere.
Ideea de la care au pornit toate aceste reflectii este data de cazul antrenorilor a doua echipe de fotbal care au savarsit ritualul amintit, la finalul disputei. Acum temerile unuia sunt legate de zvonurile ca celalalt ar fi infestat cu boala momentului. Un moment de tandrete a fost rapid succedat de ore de amaraciune. Care este insa ratiunea unui asemnea gest mai mult decat protocolar? Pupatul se practica probabil pentru a amplifica impresia de respect pe care i-o arati celui din fata ta, intr-un chip fals insa. Respectul se intareste printr-o strangere de mana, intr-un mod barbatesc, demn si sobru. Pupatul este o actiune asociata cu sentimente puternice gen iubire, afectiune, si astfel mult prea intima pentru a servi unui scop atat de prozaic. Iar servit intre doi aproape straini este doar un gest fatarnic, care atribuie relatiei de amicitie un sentiment mai puternic, insa fals si inexistent.
Orice invat are insa si dezvat. Spiritul sobru de vest-european si anglo-saxon americanizat este educat cu forta in Romania de combinatia stiintifica de caractere A H1N1, care estompeaza pentru moment mania comunista a pupatului si tine oamenii la o distanta fizica sigura. Prietene, te respect, dar nu te pup, iti trimit doar o bezea.
Subscribe to:
Posts (Atom)