Una dintre activitatile mele recreative adiacente timpului petrecut online este aceea de a cauta discursuri. Dintre acelea motivationale gasite in filme dramatice, sau comice rostite la nunti americane, mergand pana la speech-uri cu mesaje puternice ale unor varfuri din diferite domenii ale stiintei gasite pe TED. Insa in majoritatea lor, cele care au avut un efect deosebit asupra mea sunt monoloage celebre si au fost rostite de oameni remarcabili, caci doar astfel au putut capata notorietate si au razbatut cursului timpului.
Am aflat recent despre cuvintele rostite acum aproape un secol de catre ultimul nostru mare rege, Ferdinand, la ceremonia de inhumare a sicriului Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Ferdinand cuvantase in chip stralucit si in alte ocazii de mare insemnatate pentru istoria noastra moderna, pentru a motiva soldatii pe front in 1917 sau la Marea Unire din 1918, insa mie mi-a placut mai mult discursul scurt, prin care propunea unei natii inca suferinde dupa trecerea razboiului un motiv in plus de mandrie nationala.
In anul 1923, raliindu-se ideii comune statelor care suferisera pierderi militare importante in Primul Razboi Mondial, de a cinsti memoria soldatilor care se jertfisera pentru apararea neamului lor, Romania a constituit un comitet care avea ca sarcina gasirea unui Erou Necunoscut, care avea sa fie exhumat dintr-unul din locurile unde se dadusera bataliile cele mai crancene ale razboiului si inmormantat cu fast si onoruri militate in parcul Carol I din Bucuresti. Astfel, a fost identificat cel mai bun elev orfan de razboi dintr-un liceu militar care, la Marasesti, a ales aleatoriu sicriul cu numarul 4 dintr-un sir de 10 sicrie ale unor soldati ramasi neidentificati proveniti din zece locuri de batalie de pe teritoriul tarii. Dupa o procesiune care a transportat ramasitele Eroului cu trenul pana in Bucuresti, in ziua de Inaltare a anului 1923, sicriul a fost condus de o mare multime de oameni catre destinatia finala, terasa Muzeului Militar din Parcul Carol I, unde a fost purtat pe umeri si depus in mormant de catre Cavaleri ai Ordinului "Mihai Viteazul" intr-o atmosfera de adanca solemnitate.
Tinand cont de faptul ca trecusera doar 5 ani de la incheierea Marelui Razboi iar urmarile sale lasasera cicatrici adanci in sufletele tuturor romanilor, si putin peste patru ani de la sarbatoarea reintregirii patriei, este firesc sa presupunem ca sentimentul mandriei patriotice si identitatii nationale era la cotele cele mai inalte din istoria neamului nostru, iar empatia pentru victimele si eroii razboiului era dintre cele mai profunde. Pe acest fond, cuvantarea scurta a regelui de la finalul ceremoniei a avut cu siguranta darul de a anima multimea si a face sa rezoneze inimile tuturor celor prezenti.
“Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de
triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei
mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari,
ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa
sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi
unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului.
Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile
patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii
lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari,
singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii
departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se
închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume
fiind, eşti al neamului întreg.”
Monday, June 16, 2014
Monday, March 17, 2014
Fara acea solidaritate nu ar mai exista nimic...
2014. In timpul unei ture de bicicleta prin imprejurimile orasului, formam un grup neomogen de "bikeri". Nu se cunosc toti cu fiecare. Iesim de pe sosea si intram pe "offroad". Inaintam pe un traseu necunoscut, cu gandul sa ajungem la o alta strada principala care sa ne duca inapoi in oras. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo, dar stiam cu siguranta ca este drumul care leaga cele doua sosele, si deci nu ne pregatim temeinic. Nu luam merinde, iar apa e dozata catre minim. Toti avem cate 0.5l, doar unul singur e prevazator si arunca in ruscac 2l.
Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.
In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.
Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.
Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..
1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.
Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.
In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.
Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".
2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.
Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.
In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.
Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.
Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..
1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.
Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.
In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.
Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".
2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.
Tuesday, January 21, 2014
Seara frustrarii unei natii
Inca din tineretea mea timpurie am simtit un interes viu, greu de explicat, pentru zborul mecanizat si tot ceea ce tine de aviatie. Poate ca se datoreaza istorioarelor auzite in copilarie despre merituosii nostri contributori la dezvoltarea avioanelor in faza incipienta a aviatiei, vorbesc de Vlaicu, Vuia, Coanda. Mai tarziu, poate s-a propagat datorita povestilor pe care le cautam avid online, despre asii aviatiei militare romanesti (si nu numai) in Al Doilea Razboi Mondial - Bazu Cantacuzino, Alexandru Serbanescu, Ioan Dobran si altii necunoscuti in afara sferei lor, mai putin mentionati, dar nu mai putin eroi. A scrierilor inspirate ale lui Doru Davidovici, care descria in fraze metaforice trairile sale la mansa unui aparat de zbor. Nu stiu daca astea sunt cauze, sau consecinte. Poate ca este, in mod simplu, o atractie normala, baieteasca, barbateasca catre zbor, asa cum sunt cele pentru viteza sau arme. A ramas insa la statulul de aspiratie casta, neimplinita. Chiar daca si in prezent studiez posibilitatea inscrierii la cursuri specializate de pilotaj pe aparate usoare, renunt din motive clare si obiective. Este o pasiune care trebuie hranita financiar dupa o reteta pe care putini si-o permit, intrucatva un hobby al elitelor in randurile carora nu ma regasesc.
In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.
Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.
Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.
Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.
Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!
In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.
Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.
Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.
Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.
Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!
Thursday, January 12, 2012
La un email studentesc banal, un reply original
Ca urmare a unei promisiuni facuta unor ex-colegi de facultate, cum ca le voi asterne aici o poveste din vremurile ancestrale ale studentiei noastre, ma gasesc in fata domniilor voastre cu o intamplare care astazi imi creaza buna dispozitie, dar care atunci m-a cam naucit, injectandu-mi o doza omogena si complexa de stari sufletesti: contrariere, perplexitate, amuzament. Mi s-a demonstrat, intr-o maniera in care nici un avocat dintr-un roman al lui John Grisham nu ar fi reusit, ca nu pot lega mai mult de 3 cuvinte si sa am si dreptate. Ca daca nu esti foarte riguros si atent la redactare, te trezesti facut praf de vreun critic care sapa adanc in text, avid de gasirea unor incoerente care sa te descalifice. Si, iarasi in premiera pentru mine, o recomandare tacita de a trece pragul cabinetului unui psiho-terapeut.
Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.
Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.
Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".
Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.
Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:
Draga Alexandru
> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,
Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !
>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.
La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!
> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.
Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??
> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.
Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.
>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.
Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!
> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.
Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?
> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.
Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !
> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.
Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.
> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.
Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !
> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.
Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !
> Multumesc pentru timpul acordat!
Cu placere !
Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.
Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.
Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".
Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.
Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:
Draga Alexandru
> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,
Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !
>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.
La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!
> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.
Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??
> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.
Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.
>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.
Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!
> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.
Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?
> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.
Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !
> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.
Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.
> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.
Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !
> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.
Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !
> Multumesc pentru timpul acordat!
Cu placere !
Tuesday, May 31, 2011
Ultimul om din apa
Am scris in trecut despre oameni care m-au inspirat prin actiunile sau prin discursul lor motivational. Voi continua sa o fac, prezentand atunci cand voi avea disponibile povestile celor care nu trebuiesc uitati, ci pomeniti prin raspandirea cuvantului despre faptele lor nobile, care i-au transformat in modele ale societatii. Azi, o intamplare vazuta si auzita cu ceva timp in urma, pe un program TV, apoi documentata dupa lungi cautari online. O poveste despre eroism si abnegatie, despre oameni superiori prin finetea sufletului lor, despre cum, prin curaj nebanuit si sacrificiu personal, un om poate atinge maximul evolutiei sale.
Nu stiu cat de adevarata este teoria destinului uman. Are omul viata pre-stabilita? E adevarat ca fiecare secunda pe care o traim, fiecare molecula de aer pe care o inspiram, fiecare zambet care ne lumineaza fata, strop de apa care ne uda trupul, fiecare om intalnit de-a lungul vietii sunt doar elemente care apar exact atunci cand sunt programate sa apara, intr-o ordine inextricabila si deloc aleatorie, care ne calauzesc spre acelasi invariabil final? Daca e pe asa, atunci unii oameni, putini la numar, se nasc si traiesc cu misiunea exacta, dar nestiuta pana la deznodamant, de a fi pazitorii destinelor altora. Tuturor acestor eroi obisnuiti, mediatizati sau nestiuti de nimeni, care dovedesc ca impasibilitatea in fata pericolului si sacrificarea fericirii personale a unui singur om poate schimba si prelungi viata unei intregi comunitati, sa le aducem un omagiu pe cat de mic, pe atat de important intru pastrarea memoriei lor si educarea spiritului civic. Sa le spunem povestea.
Pe 13 Ianuarie 1982, intr-o noapte geroasa, cursa Air Florida Flight 90 rateaza decolarea si se prabuseste, lovind un pod si ajungand in raul Potomac. Doar 6 pasageri supravietuiesc din totalul de 79, iar echipele de salvare au o misiune foarte dificila, trebuind sa intervina cu elicopterul pentru a scoate oamenii din raul aproape inghetat. Actiunea este cu atat mai ingrata cu cat timpul nu este de partea lor, hipotermia fiind principala amenintare la viata celor care se aflau in apa. In timpul actiunii de salvare, un om se remarca prin bravura si devotamentul afisat fata de semenii sai suferinzi, refuzand in repetate randuri sa fie el cel ridicat cu coarda coborata din elicopter, si astfel netezindu-le altora calea catre salvare. In dezordinea si graba situatiei, Dumnezeul acelei nopti incurca destinele si decide ca aceia care trebuiau sa moara, sa traiasca, si nu invers, iar ultimul om ramas in apa sa nu fie si ultimul supravietuitor al catastrofei. Elicopterul care se intoarce pentru ultima data in mijlocul raului nu mai gaseste pe nimeni. Eroul nocturn se scufundase impreuna cu bucata din fuselajul avionului de care se prinsese.
Pentru cinstirea memoriei sale, Presedintele Ronald Reagan il distinge post-mortem cu Medalia de Aur pentru Salvarea de Vieti a Pazei de Coasta a Statelor Unite Ale Americii. Distinctii au fost deasemenea acordate echipajului elicopterului si altor 2 civili merituosi care au aderat decisiv la eforturile de salvare.
Cititorule de pretutindeti, scoate-ti palaria in fata celui care prin virtutea sa, si datorita recunostintei semenilor sai, a inspirat un cantec, da numele unui pod, al unei scoli, al unei fundatii si al unui ghem de calitati umane: Arland D. Williams, Jr.
Povestea pe larg:
http://en.wikipedia.org/wiki/Arland_D._Williams,_Jr.
Un link catre melodia compusa in cinstea sa:
http://www.we7.com/#/song/Sara-Hickman/Last-Man-In-The-Water
Nu stiu cat de adevarata este teoria destinului uman. Are omul viata pre-stabilita? E adevarat ca fiecare secunda pe care o traim, fiecare molecula de aer pe care o inspiram, fiecare zambet care ne lumineaza fata, strop de apa care ne uda trupul, fiecare om intalnit de-a lungul vietii sunt doar elemente care apar exact atunci cand sunt programate sa apara, intr-o ordine inextricabila si deloc aleatorie, care ne calauzesc spre acelasi invariabil final? Daca e pe asa, atunci unii oameni, putini la numar, se nasc si traiesc cu misiunea exacta, dar nestiuta pana la deznodamant, de a fi pazitorii destinelor altora. Tuturor acestor eroi obisnuiti, mediatizati sau nestiuti de nimeni, care dovedesc ca impasibilitatea in fata pericolului si sacrificarea fericirii personale a unui singur om poate schimba si prelungi viata unei intregi comunitati, sa le aducem un omagiu pe cat de mic, pe atat de important intru pastrarea memoriei lor si educarea spiritului civic. Sa le spunem povestea.
Pe 13 Ianuarie 1982, intr-o noapte geroasa, cursa Air Florida Flight 90 rateaza decolarea si se prabuseste, lovind un pod si ajungand in raul Potomac. Doar 6 pasageri supravietuiesc din totalul de 79, iar echipele de salvare au o misiune foarte dificila, trebuind sa intervina cu elicopterul pentru a scoate oamenii din raul aproape inghetat. Actiunea este cu atat mai ingrata cu cat timpul nu este de partea lor, hipotermia fiind principala amenintare la viata celor care se aflau in apa. In timpul actiunii de salvare, un om se remarca prin bravura si devotamentul afisat fata de semenii sai suferinzi, refuzand in repetate randuri sa fie el cel ridicat cu coarda coborata din elicopter, si astfel netezindu-le altora calea catre salvare. In dezordinea si graba situatiei, Dumnezeul acelei nopti incurca destinele si decide ca aceia care trebuiau sa moara, sa traiasca, si nu invers, iar ultimul om ramas in apa sa nu fie si ultimul supravietuitor al catastrofei. Elicopterul care se intoarce pentru ultima data in mijlocul raului nu mai gaseste pe nimeni. Eroul nocturn se scufundase impreuna cu bucata din fuselajul avionului de care se prinsese.
Pentru cinstirea memoriei sale, Presedintele Ronald Reagan il distinge post-mortem cu Medalia de Aur pentru Salvarea de Vieti a Pazei de Coasta a Statelor Unite Ale Americii. Distinctii au fost deasemenea acordate echipajului elicopterului si altor 2 civili merituosi care au aderat decisiv la eforturile de salvare.
Cititorule de pretutindeti, scoate-ti palaria in fata celui care prin virtutea sa, si datorita recunostintei semenilor sai, a inspirat un cantec, da numele unui pod, al unei scoli, al unei fundatii si al unui ghem de calitati umane: Arland D. Williams, Jr.
Povestea pe larg:
http://en.wikipedia.org/wiki/Arland_D._Williams,_Jr.
Un link catre melodia compusa in cinstea sa:
http://www.we7.com/#/song/Sara-Hickman/Last-Man-In-The-Water
Monday, April 25, 2011
Privighetoarea de la miezul noptii
Ce moment unic as fi pierdut, daca nu as fi decis in mod banal sa dorm in odaia anexa a casei de la tara, in noaptea de Paste a anului Domnului 2011. Nu as fi auzit-o daca nu as fi iesit in noaptea aceea. O decizie spontana si neinsemnata iti poate crea conditiile necesare trairii unui moment pe care sa nu il mai uiti pentru restul zilelor tale. Privighetoarea de la miezul noptii nu isi programeaza cantecul pentru un auditoriu ales, intre care sa te regasesti si tu in mod necesar, ci se adreseaza doar oportunistilor. Ma bucur ca am profitat.
M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.
As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.
M-am gandit in aceasta mini-vacanta la schimbarile de fond si de perceptie suferite de lumea satului in care am capatat constiinta de sine. S-au schimbat atat de multe, de la oamenii dragi sau doar cunoscuti, care atunci existau fizic si acolo iar acum doar in amintiri sau in alte colturi ale lumii, la obiceiurile pierdute odata cu ei. Si mai evident decat orice, trairile din preajma sarbatorilor si sentimentul acela de zi cu zi al copilariei, care era in mod obligatoriu lejer, placut si pozitiv, dar din pacate caracteristic doar acelei perioade. Azi nu mai traiesti nici sentimentul, nici nu mai regasesti suportul lui fizic, ambianta si oamenii care l-au facut posibil. In timp ce gandurile acestea imi preocupau mintea, momentul acela al cantecului nocturn al privighetoarei, pe fondul linistei depline si al aerului tare al noptii, incarcat de miresmele merilor infloriti a avut parte de toate detaliile pentru a construi un tablou rar, de o valoare greu de masurat. Tablou care mi-a adus acel confort psihic si liniste interioara care au facut ca arcul peste trecerea timpului sa fie scurt cat un moment, si oameni, sentimente si situatii traite cu atatia ani in urma faceau parte iarasi din universul prezentului meu.
As fi ramas poate mult timp rob al acelei reverii, dar putinele grade ale noptii si maraitul infundat al catelului care ma urmarise in intuneric m-au readus in simtiri. Am mai ascultat putin cantecul care continua si se diversifica in gama notelor inalte, apoi m-am scuturat de frig, am chemat pudelul si am purces fiecare catre culcusul lui. Momentul de intensitate spirituala maxima al vacantei fusese trait, iar daca m-ar fi intrebat cineva atunci asa, fortuit, cum as defini farmecul vietii, sigur as fi enumerat universul rural a copilariei mele, aerul inmiresmat al unei nopti de primavara, si cantecul privighetoarei de la miezul noptii.
Tuesday, August 10, 2010
Jurnal de calatorie: Turism rural
Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.
Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"
Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.
Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.
Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?
Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..
Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.
Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!
Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"
Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.
Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.
Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?
Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..
Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.
Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!
Subscribe to:
Posts (Atom)