Tuesday, August 10, 2010

Jurnal de calatorie: Turism rural

Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.

Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"

Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.

Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.

Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?

Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..

Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.

Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!

No comments:

Post a Comment

Ziceti si voi ceva, nu fiti hoti