Monday, March 17, 2014

Fara acea solidaritate nu ar mai exista nimic...

2014. In timpul unei ture de bicicleta prin imprejurimile orasului, formam un grup neomogen de "bikeri". Nu se cunosc toti cu fiecare. Iesim de pe sosea si intram pe "offroad". Inaintam pe un traseu necunoscut, cu gandul sa ajungem la o alta strada principala care sa ne duca inapoi in oras. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo, dar stiam cu siguranta ca este drumul care leaga cele doua sosele, si deci nu ne pregatim temeinic. Nu luam merinde, iar apa e dozata catre minim. Toti avem cate 0.5l, doar unul singur e prevazator si arunca in ruscac 2l.

Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.

In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.

Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.

Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..

1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.

Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.

In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.

Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".

2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.