Thursday, July 13, 2017

Un No Trespassing land... cam imputit

Ieri, la vreo doua ceasuri dupa ora pranzului, cand soarele te loveste perpendicular in crestetul capului si pruncii ia bataie ca nu vor sa doarma de amiaza, plec de acasa cu bicicleta pe unde aveam treaba. Canicula se instalase si incepuse sa inlocuiasca oxigenul de la nivelul asfaltului cu un gaz fierbinte care iti lichefia plamanii. Orasul e amortit, traficul la nivelul anilor '80, iar un ciudat si rar fenomen atmosferic face claxoanele masinilor sa nu functioneze.

In peisajul asta sumbru, sui in sa. Ma asteapta un drum scurt si linistit pana in centru. Din Silozului fac hăis pe Tudor Vladimirescu. De la trafic scazut dau de non-trafic. Caldura e parca mai suportabila pe bicicleta, ma bucur de toropeala generala si dau pedala pe mijlocul drumului. Sa tot fac vreo 150 de yarzi cand ma loveste. Plamanii mei ca doua gogosi fierbinti, deja chinuiti, se umplu instant cu o miasma imputita (stiu ca e pleonasm, dar trebuie sa aveti o imagine cat mai exacta). Inteleg instant ce o genereaza, iar la cateva lungimi de cal am si o prima confirmare: o dunga inchisa la culoare, lichida si lipicioasa te conduce fara gres la un smarc fetid plutind pe asfaltul incins, in dreptul portii unei curti. Apelez o baza de date interna si vine rapid raspunsul: e miercuri, ziua aia din saptamana cand se ridica gunoiul. Asta nu ar trebui sa ne afecteze in niciun fel, doar ca in anul Domnului 2017, la 10 ani de cand suntem membrii unei uniuni a tarilor dezvoltate, azi in descompunere, masinile aparent etanse ale Salubritatii sunt ciuruite precum cladirile Alepului. Acolo unde opresc sa incarce pretioasa marfa pe care o transporta lasa un mic laculet de materie zemoasa imputita, care, combinandu-se cu fierbinteala unei amiezi de vara, asigura un mediu odorizant nepropice vietii, un "No Trespassing land" pe domeniul public, care brazdeaza orasul pe traseul urmat de gunoieri.

Nu am pe unde sa ies din cursa intinsa de autoritatile orasului, asa ca imi continui drumul pe Strada Infamiei, avand repere clare care ma asigura ca nu ratacesc traseul: dungi lipicioase conducand la alte smarcuri, aparute cu o regularitate data de distantele dintre portile curtilor locatarilor acelei nefericite strazi. La prima intersectie fac stanga, exact inainte de masina care isi continua nestingherita procesul de otravire a aerului. Brusc, aerul (doar) fierbinte devine foarte placut si dezirabil, unde cu cateva minute in urma parea sufocant si nedorit. Am parte si de alte avantaje, calatoresc inapoi in timp, intr-un spatiu al copilariei, in salbaticia anilor '90, cand vara aveam parte in mod cotidian de peisajul descris mai sus. Fervoarea cu care ne pastram traditiile ma induioseaza.

Chapeau bas, Romanie!