Sunday, December 25, 2016

Ce faci de Craciun?

Am primit si anul asta, ca si in trecut, o intrebare de sezon: ce faci de Craciun? Nu am schimbat nimic la programul adoptat anii trecuti si deci mi se pare inutil sa fiu intrebat, dar vine totusi ca o chestionare fireasca astazi, cand fiii burghezi ai globalizarii isi rezerva bilete prin early booking pentru a petrece un Craciun de neuitat in tumultul marilor metropole europene.

Eu nu m-am simtit insa niciodata atras de curentul asta. Am preferat sa merg la casa de la tara, la curtea ei cu tuile incarcate de zapada iarna, cu bolta de vita de vie inghetata, la casuta veche unde, in odaia peste care curgerea timpului nu are efect, bunica ne impleteste ciorapi de lana tuturor, altii in fiecare iarna. Unde, dimineata devreme, cand inca nu se lumineaza afara, soba cu cercurile plitei scoase proiecteaza pe tavan dansul flacarilor jucause. Unde ma trezeste uneori motanul titular al mosiei, torcand de zor pe plapuma de deasupra-mi. Unde, cand ma hotarasc sa scot nasul in gerul diminetii, ma intampina cel putin doi patrupezi purtatori de blana deasa, scancind bucurosi sa ma vada de parca trece un veac, si nu o noapte de la precedenta intrevedere. Si o droaie de matze smiorcaindu-se lingusitor, zguduite bine de frig, care dau sa iti intre printre picioare prin usa abia deschisa. Unde Mos Craciun a cam uitat sa treaca in ultimii ani, dar e adevarat ca nici eu nu mi-am mai tocit penita sa ii scriu.

Imi e greu sa asociez perioada Craciunului cu o alta locatie. In ultimii 30 de ani nu am lipsit nici macar o data.

Craciun Fericit!

Monday, December 12, 2016

E necesar un update de democratie?

Nu sunt surprins de rezultatul alegerilor parlamentare din Romania. Contextul local si european il faceau oarecum previzibil. Rezultatele voturilor democratice din diferite parti ale lumii civilizate din acest an m-au surprins mult mai tare si asta ma face sa trag niste concluzii care ma transforma aparent intr-un dusman al democratiei: se pare ca acest model de a lasa decizia poporului este unul care se dovedeste a fi gresit.

Trebuie plecat de la teoria ca mereu omul isi va vota binele. Cu mici exceptii, in care voturile sunt cumparate (asta se intampla la un nivel neglijabil azi in societati de la nivelul Romaniei in sus), toti voteaza pentru mai bine. Problema apare de la trei aspecte esentiale: 

- capacitatea de intelegere a omului despre ce inseamna "mai bine"
- rezistenta lui la manipulare si la emotia de moment
- indarjirea lui civica

Cum omul mediu e in general prost, prin prost intelegand om cu o capacitate de a gandi in perspectiva si in profunzime slaba, si cum asta atrage o rezistenta la manipulare slaba, e clar ca el nu va putea lua cea mai buna decizie in alegerile pe care le face. Apoi, omul "celalalt", destept, prin asta intelegand mai bine pregatit, mai informat, mai educat, mai greu de manipulat, care ar putea lua niste decizii mai bune, este cel care are asteptari mai mari, accepta mai greu jumatatile de masura, si deci e mai usor de dezamagit decat primul. Din cei ca el se aleg aceia care, dezamagiti de solutiile si optiunile propuse, prefera sa nu isi exercite dreptul la vot. Constiinta lor civica se dilueaza.

Atunci, raspunsul final al poporului, care ar trebui sa reprezinte medierea si nivelarea precisa a raspunsului individual adunat, nu reprezinta nici macar o medie exacta a societatii. Ponderea principala este cea a societatii "de jos", cea mai putin desteapta si mai manipulabila, dar mai constiincioasa civic. Cum societatea in esenta e proasta, fiindca oamenii destepti sunt mai rari decat cei prosti, iar multi dintre cei destepti aleg sa nici nu participe activ la procesul de selectie, rezulta ca raspunsul final in cazul unui vot popular va fi influentat (as zice viciat) de partea proasta a societatii deja proaste.

Si atunci, te intrebi cum de e posibil sa oferi poporului decizia in niste cauze de interes puternic, national sau planetar? Cei "prosti dar multi" vor face alegerile in situatii pe care nu le vor putea judeca drept cu putina minte pe care o au.

Ca exemplu deja cunoscut, are rost sa lasi decizia Brexitului la judecata englezului de rand, cand sunt atatea implicatii economice pentru UK si Europa pe care abia niste oameni bine informati si inteligenti le pot intelege? Nu era oare mai nimerit sa oferi votul unui consortiu de oameni mai bine pregatiti, Parlamentul, Guvernul, reprezentantii oamenilor de afaceri si ai societatii civile? Oricare ar fi ponderea fiecarui organism in decizia finala.

In cazul unor decizii care tin strict de alegeri politice interne, e si mai greu de decis care ar fi un sistem mai bun, care ar fi mai degraba evolutiv si nu invers. Cum sa se aleaga cine guverneaza tara? Poate niste criterii multe si predefinite, care sa asigure ca doar oameni bine pregatiti, bine intentionati si integri pot conduce destinele celorlalti? Atunci cand gresesti grav sau voit, sa fii descalificat si inlocuit automat? S-ar putea oare implementa un sistem de asa natura? Cum s-ar putea updata sistemul de selectie actual la unul mai bun, mai performant? Nu e asta calea de urmat pentru a asigura progresul firesc al societatii secolului XXI?

Cred ca, atata timp cat deciziile vor fi rezultatul votului popular, vor preleva alegerile involutive, greu explicabile, care ne vor face sa continuam seria dezamagirilor si in viitor.



Friday, February 13, 2015

Confesiunile unui auster inchipuit

Am auzit de multe ori sintagma "traim intr-o societate consumerisa". Eu o gasesc de necombatut. Dezvoltarea accelerata pe care a cunoscut-o lumea in ultimele decade, boom-ul din industria de servicii si dezvoltare de produse, facilitatile aduse de supratehnologizare, toate acestea au facut posibila expunerea la o paleta enorma de optiuni pe care individul le are disponibile in tot cadrul lui social. Avem varietate in toate directiile in care am putea dori sa ne canalizam resursele monetare: nenumarate baruri si cluburi pentru a potoli setea insatiabila de alcool si pofta vorace de socializare, o duzina de agentii de turism ne propun o multime de destinatii turistice, o pleiada de hipermarketuri (de cateva ori mai multe decat sunt necesare) ne stau la dispozitie pentru orice de la stafide la motosape, granita de oras e trasata de reprezentantele auto care propun sute de tipuri de masini si mereu au o oferta avantajoasa "numai pentru dumneavoastra". Si asta doar in cadrul real, mai exista internetul care le inglobeaza pe toate. In plus, un sistem bine gandit de creditare faciliteaza accesul la aceasta gama enorma de posibilitati care te imbie la un consum frenetic, de multe dincolo de posibilitatile reale de solvabilitate.

In tot acest spectru, cei care nu adera in mod evident la tot acest dans psihotic al consumului de orice natura sunt priviti cu o anume rezerva. Ei, dupa cum observa cineva, "nu sunt in rand cu lumea". Sunt pe rand zagarciti, austeri (asta e totusi o caracterizare eleganta si dezirabila), si cel mai des "isi mananca din c*r" (mama cat imi place asta!!). E ceva din firea omului care il face sa eticheteze rapid si inainte de orice judecata pealabila. Nu esti in tiparul comportamental al majoritatii, rezulta ca esti un ciudat. Fii pregatit sa iti asumi asta!

Chiar daca personal nu ma consider nici pe departe un auster, cu un stil de viata spartan, nu sunt insa nici consumatorul fidel pe care societatea incearca sa il formeze. Ma regasesc cumva in segmentul celor care se lasa calauziti in calatoria prin viata de lumina unei minime educatii financiare, pe care de multe ori si-au insusit-o prin autodidactie, prin observarea atenta a mediului in care traiesc si uneori experimente pe propria persoana. In felul acesta, ma ghidez pe niste principii simple care imi zic sa ma feresc sa cheltuiesc mai mult decat imi pot permite (deci stau departe de credite), sa cheltuiesc chiar MAI PUTIN decat imi pot permite (deci sa incerc sa economisesc cat de putin), sa nu investesc nebuneste in pasive (se depreciaza, trendul se schimba rapid si interesul pentru ele scade oricum la scurt timp dupa ce le achzitionezi), sa incerc sa acumulez ceva active care peste ani sa faca salariul doar o componenta a retetei financiare personale. In plus, sa cheltui fara mari retineri atata timp cat asta vine in sprijinul pasiunilor mele si deci aduce alinare spiritului. UPDATE: daca nu pot evita creditul, macar sa nu il iau niciodata in alta moneda decat cea in care sunt platit - parce que le CHF crise :)

Daca sunt consecvent in urmarirea acestor principiilor? Pai unele mi-au iesit deja, altele raman ca un obiectiv de care incerc sa ma tin, dar una peste alta asta e un fel al meu de a mentine un echilibru in viata, de a ma simti sigur pe mine si pe posibilitatile mele, de a nu cadea in capcana consumerismului necontrolat, de a acorda atentie si lucrurilor simple care ne aduc placere dincolo de supravalorificarea nejustificata a materialismului. Stiu sigur ca pentru atitudinea asta generala a mea am fost catalogat drept "zgarcit" de nenumarate ori, doar pentru ca nu am considerat necesar sa intru in radul lumii si sa traiesc intr-un acord perfect cu dogmele sociale care iti stabilesc un tipar clar pe care trebuie sa il urmezi. Cred ca chiar incepe sa imi placa etichetarea in cauza, daca prin asta se considera ca sunt un razvratit si un neatarnat :)

Si desi stiu ca un text se incepe in mod normal cu intriga, eu am pastrat-o la final cand pot spune ca aceasta scurta introspectie e determinata in sens mai larg de nedumeririle cunoscutilor mei cu privire la felul meu de a fi, dar in principal de intrebarea pe care mi-au adresat-o de curand: "De ce ai ales sa vinzi masina "a buna" care iti cazuse in mana si sa o pastrezi pe a ta cea veche si fara pretentii"? Sau cea cu un talc ascuns, pe care inca nu cred ca l-am patruns: "Nu le vinzi pe amandoua si iti iei una calumea?" Chiar asa, de ce am facut-o?! Cred ca mi-am mancat din c*r :))

Monday, June 16, 2014

Discursul întâiului Rege al României Mari

Una dintre activitatile mele recreative adiacente timpului petrecut online este aceea de a cauta discursuri. Dintre acelea motivationale gasite in filme dramatice, sau comice rostite la nunti americane, mergand pana la speech-uri cu mesaje puternice ale unor varfuri din diferite domenii ale stiintei gasite pe TED. Insa in majoritatea lor, cele care au avut un efect deosebit asupra mea sunt monoloage celebre si au fost rostite de oameni remarcabili, caci doar astfel au putut capata notorietate si au razbatut cursului timpului.

Am aflat recent despre cuvintele rostite acum aproape un secol de catre ultimul nostru mare rege, Ferdinand, la ceremonia de inhumare a sicriului Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Ferdinand cuvantase in chip stralucit si in alte ocazii de mare insemnatate pentru istoria noastra moderna, pentru a motiva soldatii pe front in 1917 sau la Marea Unire din 1918, insa mie mi-a placut mai mult discursul scurt, prin care propunea unei natii inca suferinde dupa trecerea razboiului un motiv in plus de mandrie nationala.

In anul 1923, raliindu-se ideii comune statelor care suferisera pierderi militare importante in Primul Razboi Mondial, de a cinsti memoria soldatilor care se jertfisera pentru apararea neamului lor, Romania a constituit un comitet care avea ca sarcina gasirea unui Erou Necunoscut, care avea sa fie exhumat dintr-unul din locurile unde se dadusera bataliile cele mai crancene ale razboiului si inmormantat cu fast si onoruri militate in parcul Carol I din Bucuresti. Astfel, a fost identificat cel mai bun elev orfan de razboi dintr-un liceu militar care, la Marasesti, a ales aleatoriu sicriul cu numarul 4 dintr-un sir de 10 sicrie ale unor soldati ramasi neidentificati proveniti din zece locuri de batalie de pe teritoriul tarii. Dupa o procesiune care a transportat ramasitele Eroului cu trenul pana in Bucuresti, in ziua de Inaltare a anului 1923, sicriul a fost condus de o mare multime de oameni catre destinatia finala, terasa Muzeului Militar din Parcul Carol I, unde a fost purtat pe umeri si depus in mormant de catre Cavaleri ai Ordinului "Mihai Viteazul" intr-o atmosfera de adanca solemnitate.

Tinand cont de faptul ca trecusera doar 5 ani de la incheierea Marelui Razboi iar urmarile sale lasasera cicatrici adanci in sufletele tuturor romanilor, si putin peste patru ani de la sarbatoarea reintregirii patriei, este firesc sa presupunem ca sentimentul mandriei patriotice si identitatii nationale era la cotele cele mai inalte din istoria neamului nostru, iar empatia pentru victimele si eroii razboiului era dintre cele mai profunde. Pe acest fond, cuvantarea scurta a regelui de la finalul ceremoniei a avut cu siguranta darul de a anima multimea si a face sa rezoneze inimile tuturor celor prezenti.

Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.”

Monday, March 17, 2014

Fara acea solidaritate nu ar mai exista nimic...

2014. In timpul unei ture de bicicleta prin imprejurimile orasului, formam un grup neomogen de "bikeri". Nu se cunosc toti cu fiecare. Iesim de pe sosea si intram pe "offroad". Inaintam pe un traseu necunoscut, cu gandul sa ajungem la o alta strada principala care sa ne duca inapoi in oras. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo, dar stiam cu siguranta ca este drumul care leaga cele doua sosele, si deci nu ne pregatim temeinic. Nu luam merinde, iar apa e dozata catre minim. Toti avem cate 0.5l, doar unul singur e prevazator si arunca in ruscac 2l.

Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.

In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.

Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.

Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..

1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.

Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.

In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.

Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".

2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.



Tuesday, January 21, 2014

Seara frustrarii unei natii

Inca din tineretea mea timpurie am simtit un interes viu, greu de explicat, pentru zborul mecanizat si tot ceea ce tine de aviatie. Poate ca se datoreaza istorioarelor auzite in copilarie despre merituosii nostri contributori la dezvoltarea avioanelor in faza incipienta a aviatiei, vorbesc de Vlaicu, Vuia, Coanda. Mai tarziu, poate s-a propagat datorita povestilor pe care le cautam avid online, despre asii aviatiei militare romanesti (si nu numai) in Al Doilea Razboi Mondial - Bazu Cantacuzino, Alexandru Serbanescu, Ioan Dobran si altii necunoscuti in afara sferei lor, mai putin mentionati, dar nu mai putin eroi. A scrierilor inspirate ale lui Doru Davidovici, care descria in fraze metaforice trairile sale la mansa unui aparat de zbor. Nu stiu daca astea sunt cauze, sau consecinte. Poate ca este, in mod simplu, o atractie normala, baieteasca, barbateasca catre zbor, asa cum sunt cele pentru viteza sau arme. A ramas insa la statulul de aspiratie casta, neimplinita. Chiar daca si in prezent studiez posibilitatea inscrierii la cursuri specializate de pilotaj pe aparate usoare, renunt din motive clare si obiective. Este o pasiune care trebuie hranita financiar dupa o reteta pe care putini si-o permit, intrucatva un hobby al elitelor in randurile carora nu ma regasesc.

In felul acesta, am simtit mereu o compasiune aparte pentru cei care au pierit in accidentele aviatice. Este de un tragism extrem sa iti constientizezi moartea pentru o perioada de timp care poate fi considerata lunga, clipe cat un veac, din momentul aflarii defectiunii ireparabile pana la sfarsitul efectiv. Mai mult, sentimentul e amplificat de cazurile in care cei care se trezesc dimineata ca oameni obisnuiti devin eroi ai unei zile sau ai unei comunitati, reusind sa reduca numarul victimelor din aeronava sau, cazul pilotilor militari sau acrobati, amanand catre nicicand momentul ejectarii pentru a nu prabusi avionul peste o zona populata. Suflete nobile care isi gasesc sfarsitul timpuriu pentru ca altii, nevinovati si uneori nestiutori de drama lor evitata, sa traiasca.

Pe fondul acesta am urmarit ieri drama medicilor si a pilotilor din avionul care trebuia sa ii duca la Oradea, in misiune medicala. A fost o seara a frustrarii personale, si cred ca a frustrarii unei natii. Ma intrebam atunci, in timp ce ma facusem comod intr-un fotoliu, oare ce stare sufleteasca poti avea atunci cand esti captiv intr-o carcasa metalica, ranit si hipotermic? Oare care Dumnezeul uitat in momentele bune se indreapta acum rugile tale? Cum anume iti poti domina teama astfel incat sa reusesti sa ramai pozitiv, asteptand in frig si in durere un ajutor care intarzie, timp pretios pe care tie nu iti este dat sa il risipesti? Cat de fina este granita dintre sentimentul intaritor al sperantei si fiorul rece al resemnarii? Cat de sfasietor este ca in loc de mana pe umar a salvatorilor sa simti imbratisarea inghetata a mortii? Bravii supravietuitori erau cu siguranta niste oameni de toata isprava, care plecasera intr-o actiune riscanta pentru a salva vieti, iar acum, cand aveau nevoie de propria salvare, nu o gaseau nicaieri.

Dupa cum stim, actiunea de salvare a intarziat din motive greu de explicat astazi, in epoca de glorie a tehnologizarii, asta ducand la moartea a doua persoane. Timpul de raspuns, comunicarea si mobilizarea nenumaratelor structuri de ajutor ale statului au fost dezonorante. Vazand toate astea, in revine in minte ideea exprimata de R.V. Jones, seful serviciului de contraspionaj stiintific al Marii Britanii in WWII, in cartea sa "Un razboi ultrasecret". Explicand cum o celula care numara foarte putini oameni a putut tine piept masinariei de cercetare militara naziste, el a concluzionat ca tocmai in asta a stat forta si capabilitatea de a raspunde eficient provocarilor: lipsa nenumaratelor straturi de putere de decizie si a birocratiei astfel evitate, relationarea stransa dintre membri si raspunsul imediat pe care aceasta il faciliteaza. Urmand aceeasi idee, sper ca moartea pilotului si a tinerei rezidente sa nu fie in van, si ea sa genereze un val al schimbarii si al reformarii unui sistem inert, care sa aduca salvarea unor nefericiti aflati in situatii critice in viitor.

Ca roman, ma simt intru totul recunoscator localnicilor pentru devotamentul lor si pentru rapiditatea cu care s-au mobilizat in numar mare, ei fiind cei care au ajuns primii la locul accidentului. Fara ei nu cred ca am fi vorbit astazi doar de 2 decedati. Lauda lor, oameni simpli care si-au lasat confortul si caldura caselor lor in miez de iarna pentru a sari in ajutorul semenilor aflati la ananghie. Poate ca, dupa cum scria Anna Frank (ea insasi o victima a nazismului), in ciuda tuturor relelor intamplate trebuie inca sa credem ca oamenii au o inima buna.

Pentru Adrian Iovan, Aurelia Ion si toate victimele inocente ale accidentelor aviatice: Odihniti-va in pace!

Thursday, January 12, 2012

La un email studentesc banal, un reply original

Ca urmare a unei promisiuni facuta unor ex-colegi de facultate, cum ca le voi asterne aici o poveste din vremurile ancestrale ale studentiei noastre, ma gasesc in fata domniilor voastre cu o intamplare care astazi imi creaza buna dispozitie, dar care atunci m-a cam naucit, injectandu-mi o doza omogena si complexa de stari sufletesti: contrariere, perplexitate, amuzament. Mi s-a demonstrat, intr-o maniera in care nici un avocat dintr-un roman al lui John Grisham nu ar fi reusit, ca nu pot lega mai mult de 3 cuvinte si sa am si dreptate. Ca daca nu esti foarte riguros si atent la redactare, te trezesti facut praf de vreun critic care sapa adanc in text, avid de gasirea unor incoerente care sa te descalifice. Si, iarasi in premiera pentru mine, o recomandare tacita de a trece pragul cabinetului unui psiho-terapeut.

Nu stiu daca nu cumva depasesc barierele morale, publicand o conversatie privata, dar voi compensa ascunzand identitatea profesorului in cauza, neavand insa garantia ca cei initiati nu vor descoperi personajul din spatele mastii mai repede decat arunca-n camera de ardere, pe gat in jos, un shot de Tequilla. In plus, veti descoperi o noua forma a comunicarii student-profesor, de mare originalitate prin structura si continut. Si care, intr-un sens mai larg, mie imi confirma ca normalitatea, in multe aspecte al vietii noastre, este insipida si de nedorit fiindca intamplarile caracterizate astfel se consuma repede si se uita usor, in timp ce doar situatiile mai neobisnuite sunt stocate in sertarasul cu amintiri. Pentru cei neimplicati si nestiutori, sa amintim contextul povestii noastre.

Laboratorul de Instrumentatie avea ceva mistic, l-as compara intr-un fel cu bordeiul din "La Tiganci". Asemeni lui Gavrilescu, in momentul in care intrai si usa se inchidea, simteai ca pierzi controlul asupra propriei fiinte, si pe durata sederii tale acolo, vointa si puterea ta erau anulate si elemente superioare iti decideau soarta. Era un univers in sine (concentrationar, ar spune unii), deoarece acolo se tineau cursuri, laboratoare, proiecte, examene. Era un loc in care fiinte cu o insemnatate redusa, studentii, trebuiau sa patrunda tainele Electronicii de la Titanul Instrumentatiei si al Masurarilor, cel care fusese investit de zei cu puteri nemarginite asupra psihicului, si in final asupra destinului tau. Din mijlocul acelui loc, domnul Profesor si-a creat, printre studentii dansului si cred cu tarie ca si printre colegii de catedra, imaginea unui personaj trufas, contondent, greu de digerat. Usurinta cu care reusea isi umileasca discipolii este deja legendara si fara seaman in randul celorlalti profesori, iar in situatiile de acalmie si buna dispozitie, ironia sa, desi fina, cadea in torente si continea un amestec in care rautatea era elementul principal, umorul avand ponderea mai mica.

Ne-am dat seama repede ca cel care parea a fi un bonom, calm si cu vocea domoala, maleabil, ne facuse o prima impresie eronata, cand la sfarsitul unui laborator ii zice pe cel mai linistit ton unui coleg care vorbise intr-una ca "Fa te rog foaia cu prezenta, dar ai grija pe tine sa nu te treci pe ea", si s-a dovedit a vorbi serios.
Intr-un alt moment, cand am intrat in impas la un proiect de laborator, nimeni din echipa mea nu a indraznit sa il chestioneze deoarece reactia sa urma sa fie in mod sigur ironica (si asta in cel mai bun caz), si am avut de luat o decizie grea, aceea de a ma sacrifica eu. Mi-am luat in gand ramas bun de la parinti si frati si am sarit in gol fara parasuta. "Dom' profesor, avem o problema". Tyqoon-ul Electronicii mi-a servit un raspuns de mi-au sarit fulgii: "Daaaa? Ce fel de problema? Fiindca daca este una usoara, nu doresc sa ma implic, sau daca este una grea, poate nu stiu nici eu sa o rezolv!". Apoi, tacere si neimplicare.
Apoi, cand la un examen a simtit ca maini nevazute se intind catre buzunare secrete, in cautarea unor surse de inspiratie interzise, a avut ideea ca "Urmatorul examen il dam in slipi".
Domnul Profesor era foarte atent la detalii, astfel ca la randu-ti trebuia sa fii atent la nuantele din procesul de comunicare. Nu a facut asa un student care, aducand un referat mai tarziu decat timpul limita, ii zice "Dom' profesor, v-am adus referatul". Din spatele unei priviri fixe si mirate, creierul a comandat un raspuns care a socat audienta: "V-am adus??!? Adica mi l-ai adus mie?? Adica mi-ai facut o favoare??". Totusi, lumea studenteasca a primit o compensatie cand, intreband un student cu alta ocazie, de ce nu a adus un proiect la timp si de ce lipsise cu o saptamana inainte, a primit un raspuns socant (cititi ad-literam): "Dom profesor, am avut neste treaba".

Cu toate astea, pot zice ca eu l-am perceput si altfel, in sensul ca am cautat sa descopar si calitatile, iar felul in care l-am descris mai sus este mai degraba imaginea colegilor mei asupra sa. Personal, i-am apreciat mereu simtul umorului, discursul inteligent si capacitatea de a ironiza orice si oricand. In plus, ii lipsea un defect de care alti colegi de-ai dansului nu au binevoit sa se lapede: ipocrizia. Era corect si direct, stiai la ce sa te astepti din partea-i, nu avea mai multe fete, nu te injunghia pe la spate la examene. Da, te umilea uneori, dar pe termen lung nu a pus probleme nimanui, nu a pierdut nimeni sustinerea licentei din pricina sa. Nu era perceput ca o spaima a facultatii. A incercat, fara mare succes si printr-o metoda specifica, sa ne faca sa invatam cate ceva. Era intr-adevar special, dar asta este un element necesar pentru a deveni subiectul povestii mele.

Las mai jos raspunsul caracteristic al dansului la un email cu o banala solicitare a mea, care prin originalitate a transformat momentul respectiv intr-unul de referinta pentru perioada stundentiei mele, in procesul de relationare cu profesorii:



Draga Alexandru



> V-am cautat azi la scoala alaturi de colegii mei dar nu ne-ati putut
> primi,


Asa cum ati putut constata, eram in examen. In timpul examenului, orice
alta activitate se suspenda. Nu aveam cum sa va ascult "petitiile" !

>> iar in final nu v-am mai gasit, in jurul orei 15:30.

La ora 15:30 terminasem examenul si eram deja in drum catre Universitate.
Nu e vina mea ca ati ratat momentul finalizarii examenului, ocupati fiind,
probabil, cu activitati prioritare la varsta voastra!



> Problema mea era legata de modul de sustinere al proiectului. Constat ca
> prezentarea unui proiect teoretic nu imi aduce nici un avantaj.

Abia acum ??
Te consideri capabil ca, fara acest antrenament pe care vi l-am propus ca
raspuns la amanarea pe care mi-ati solicitat-o insistent, sa iti prezinti
impecabil proiectul de diploma ??


> Sunt
> sincer cand afirm ca gasesc greoaie si de utilitate redusa memorarea
> documentatiei respective.

Ti-a cerut vreun profesor sa memorezi ceva ?? Inginerii nu memoreaza decat
repere bibliografice, nimc mai mult, lucrand dupa reguli precizate prin
standarde. Nu trebuie sa memorezi nici un fel de documentatie ! Poate fi o
neintelegere la mijloc, datorata absentelor tale repetate la orele de
proiect prevazute in orar.


>>Chiar dvs ati afirmat la
> inceputul semestrului ca incercarea de eludare a proiectelor practice nu
> este o chestiune recomandata.


Mentin afirmatia ! De aceea am si fost extrem de neplacut surprins de
faptul ca, in ciuda a ceea ce am publicat pe net in octombrie 2007, nici
unul din grupa voastra nu a optat pentru un proiect de diploma sub
conducera mea, in ciuda notelor maxime (!!!) obtinute sistematic de
absolut toti studentii condusi de mine in anii universitari precedenti.
Aceasta este una din optiunile definitorii ale grupei voastre si un semn
evident al modului vostru de perceptie, pe care il clasific doar ca
inexplicabil !!



> Deci va solicit schimbarea modului de sustinere a proiectului, intr-unul
> practic.

Te rog sa fii mai explicit !
Ce intelegi prin "sustinerea practica" a unui proiect teoretic ?
Ai un proiect teoretic pe care vrei sa-l sustii practic, ori ... ce ?
Esti 0K?



> Macar stradania intru realizarea acestuia va fi constructiva si
> oportuna, iar produsul finit imi va fi util.

Care produs finit ? Nu pot banui decat ca gandul tau este cu un pas
inaintea realitatii !

> Cred ca aceasta solicitare vine destul de tarziu, dar am decis ca e mai
> bine sa incerc.

Incercarea moarte n-are !
Din pacate, momentul optiunilor este demult depasit !
Ati avut suficient timp sa optati pentru una din variantele propuse pentru
proiect: teoretica sau practica.
Sustinerea primei parti a proiectelor teoretice avea deja un termen
limita: marti, 8 aprilie 2008, dupa lucrarea de control din materia
predata la curs. Loredana a solicitat, in numele grupei, amanarea
sustinerii primei parti a proiectelor pe 15 aprilie. Eu am acceptat
amanarea in unicul fel in care puteam: schimband incadrarea calitativa a
sustinerii, din sustineri libere in prezentari powerpoint ale proiectelor.


> In cazul in care as avea acceptul dvs, va atasez doua scheme de alarma
> auto la care m-am gandit.

Daca le atasai in urma cu 1,5 luni, ar fi avut un rost !


> Daca va dati acceptul, insa schemele nu sunt cele potrivite, m-as putea
> orienta catre altceva.

Reorientarea ta este tardiva si, in acest moment, inacceptabila dpdv
regulamentar. Nu-mi ramane decat sa te invit marti, 15 aprilie, pentru
sustinerea variantei pentru care ai optat in ultima sedinta de proiect la
care ai participat.
In ultima jumatate din martie si prima jumatate din aprilie la sedintele
de proiect prevazute in programul orar al facultatii pe care o urmati cu
totii, au participat doar 3 studenti, printre care nu te-am remarcat !


> Multumesc pentru timpul acordat!

Cu placere !