Tuesday, August 10, 2010

Jurnal de calatorie: Turism rural

Microbuzul de Bailesti imi schimba ordinea vertebrelor la fiecare hop. Si sunt multe deastea, par ca vin la intervale de timp mai scurte decat iti ia sa rostesti cuvantul "hop". Stau pe ultimul rand de scaune si constat ca asta e "Locul Mortului". Ultimele arcuri fusesera probabil schimbate de catre bunicul soferului de azi, pe cand era holtei. Ma pipai des si in multiple locuri, chiar si in locul acela care va provoaca zambete, sa ma asigur ca totul e in ordine. Nu detectez vreo problema ireversibila, dar nici nu am certitudinea ca ea nu exista. Raman sa traiesc cu stresul ca o posibila scurtare prematura a liniei vietii isi va avea una dintre cauze in infama calatorie.

Dincolo de reflectiile existentiale, trebuie sa gasesc puterea sa rezist pana la capat de linie. De cateva ori pe minut, imi sudez moralul apeland la psihologia auto-imbarbatarii: "Esti puternic, duci mai mult de atat! Nimic din toate astea nu te pot dobori! Rezista!"

Rezist pe dracu! E a doua oara cand f*t un cap in plafon. Ma uit in sus si incerc sa imi amintesc... parea teapan cand m-am urcat. Acum mai ca se vede azurul cerului. Ma apuca melancolia. Acolo o sa ajung si eu in curand daca nu se termina calvarul. Poate ca asa mi-e scris. Incep sa ma descleiez.

Bine macar ca circulam cu viteza, calvarul meu va fi mai scurt. Simt gol in stomac pe cand nenea "Eddie Irvine" calca "Batrana Carapace". Oare cat o baga la ora acum? Nu ma pot concentra la estimari, dar vad cum zburam pe langa un alt coleg de trafic. Fotografiez cu coada ochiului imaginea masinii depasite, nu am timp sa o studiez pe indelete din cauza diferentei de viteza. Aduc flashul stocat pe retina in fotoproiectorul amintirilor si remarc ca nu e nimeni inauntru. Cum dracu?? Inteleg imediat, dar nu imi vine a elibera gandul acela care sa pronunte verdictul. Era parcata. Simt ca ma prabusesc.

Am pierdut ceva timp cu evocarile, cat o mai fi de mers? Ma uit pe geam (Doamne, fii milostiv!). Recunosc zona, iar Domnul nu privea spre situatia mea in acel moment, ocupat fiind, probabil, cu chestiuni administrative. Sunt singur in suferinta mea, care se prelungeste nejustificat. Incep sa privesc retrospectiv si sa regret lucrurile pe care nu le-am facut in viata. Cine stie daca timpul mai are rabdare cu mine?

Dam de o portiune de drum mai bun. Gandindu-ma la ce incasasem inainte, aici zdruncinaturi care in mod normal par a-ti viola toata fiinta par leganari ale patutului copilariei in "Transportorul catre Iad". Revine speranta. Imi incarc bateriile, stiu ca momentul in care le voi folosi din nou este de neevitat.. il simt aproape.. e palpabil..

Cineva intreaba de AC. Zambesc amar. In vremurile in care se construise "Autobuzul Groazei" nici tubul de oxigen nu se inventase. Abea a patra generatie a tinichigiului care batuse ultimul nit avea sa simta racoarea aerului conditionat intr-un automobil.

Ca si cand nu s-ar fi turnat suficienta sare peste rana sufletului meu, ma pomenesc ca "Ruginitura" se mai si golise. Fara greutate acum, sare de c*r ca un manz in urma carutei. Situatia se agraveaza. Lucrurile par ca mereu involueaza in timp. Mana mi se lasa moale, scrisul devine neinteligibil. Las condeiul. Vaya con Dios!

Saturday, February 20, 2010

Mostra de ipocrizie culinara

Am aflat de curand, citind comentariile la adresa ideii unui articol aparut online, ca exista multi oameni care odata ajunsi la varsta a doua (cazul concret al celor ce postau acolo), s-au desteptat brusc si in consecinta, au eliminat carnea din alimentatie, ca raspuns la vizionarea unor imagini in care se arata pe sleau cum bietele vietati erau chinuite inaintea sau in timpul mortii.

Nu cumva, prin cotloanele intunecate ale mintii noastre, constientizam in mod latent multe dintre lucrurile oribile care se intampla in lumea din jur? Raspunsul fiind "Da!", de ce in cazul asta reactionam de o maniera asa dramatica, schimband ceva fundamental din tiparele existentiale, la cativa stimuli vizuali care nu vin cu ceva nou? Ma intreb eu acum, avand ceva timp liber pe care il sacrific meditatiei, oare pana la momentul 0, oamenii aceia au crezut ca alimentele din farfuria lor provin de la animale care au fost rugate sa moara, in mod gentil? "Va rugam, aveti placerea sa decedati putin?"

Dincolo de framantarile si mofturile noastre cotidiene moderne, ar trebui sa fim constienti ca organismul nostru functioneaza dupa niste legi stabilite independent de vointa noastra. Asta fiindca suntem demni urmasi ai stramosilor nostri, care ne-au transmis prin gena trasaturile si caracteristicile formate de-alungul mileniilor de dezvoltare si adaptare. Asa incat, este greu sa intervii in procesele interne ale corpului in mod decisiv, alegand sa fracturezi dependenta de proteine cu provenienta animala. Este posibil, chiar probabil, sa apara niste dereglari in functionare. Riscati sa va permiteti astfel de derapaje?

Consider ca societatea asa cum o cunoastem azi, a evoluat (altii ar zice ca involuat, avand argumentele lor in acest sens) pana in punctul in care nevoile noastre existentiale sunt acoperite in mare masura. In Romania asta atat de hulita si de care ne lepadam de cateva ori pe zi, noi cei care avem acces la internet nu cunoastem perioade de lipsuri majore, spre exemplu foametea. Sunt convins ca in unele parti ale tarii, si ale lumii, aceste probleme exista. Insa noi, cei neatinsi de acest flagel, ne permitem ca pe fondul unor burti indestulate sa emitem niste judecati sumare, seci, nefondate, care mustesc in ipocrizie. Corporatistul de astazi mediteaza la sensul vietii, militeaza la dreptate si egalitate intre specii, gaseste resurse sa schimbe ordinea prestabilita a lucrurilor, printre altele renuntand la alimentatia fireasca, necesara organismului sau, rob al unor curente de gandire evoluate, moderne.

Este simplu sa elimini carnea din alimentatie, in numele unor idei despre sacrificarea delicata si fara durere a animalelor, din moment ce activitatea cea mai solicitanta fizic in timpul unei zile este folosirea tastaturii pentru vreo 3 ore adunate. Ii invit pe acesti avant-gardisti sa experimenteze efortul fizic sustinut, o zi de cosit, un sport de (semi)performanta, sau un regim de viata neindestulat. Sa vedem atunci daca ideile lor despre vegetarianism raman nezdruncinate. Pana atunci, nu imi ramane decat sa constat ca desi suntem aparati de greutatile vietii, suntem in acelasi timp privati de existenta unei judecati rationale, in lipsa careia mintea simpla tinde sa flageleze corpul care o deserveste.