Tuesday, November 10, 2009

V-am pupat

In articolul sau "Geopolitica si sprit", Andrei Plesu lamurea in maniera-i caracteristica apartenenta noastra geopolitica. In timp ce vesticii ne plaseaza in estul aspru al Europei, iar noi incercam sa scapam de frustrarea acestei etichete si sa ne stramutam putin mai spre apus, Andrei Plesu lamureste cu mult umor situatia. Spritul, bautura ce satisface capriciile nativilor romani, in esenta medierea vinului cu apa gazoasa, ne plaseaza taman in Europa Centrala, zona relaxata, a bunastarii aproximative, a comunismului temperat, mixta, multiculturala, variata religios si arhitectonic, in care aspiratiile sobre ale occidentului se combina cu efervescenta exotica a orientului, rezultand un amestec greu de definit si de localizat.

Ei bine, nou generata psihoza nationala cu privire la "gripa porcina" zdruncina din temelii un alt obicei care lamureste in mare masura apartenenta noastra culturala, si contrazice intrucatva teoria lui Plesu: pupatul. Nu este vorba de sarutul intim, intre indragostiti, ci de acel ritual dragastos-inopinat care intervine intre doua persoane vag apropiate sau semi-straine una de alta, care se cunosc de la TV, din povestirile prietenilor comuni, din ziarele de scandal.

Daca spritul ne garanteaza un spirit central-european, pupatul ne accentueaza latura noastra estica. Obiceiul impricinat isi trage seva din popoarele orientului, lumea islamica si in general diplomatia tarilor respective facand cu adevarat abuz de el. Celebrul tri-pupat, in care obrajii protagonistilor se ating de trei ori, si nu de doua ori ca in mai blanda veriune mioritica. Acelasi Plesu marturisea ca la o vizita protocolara in Palestina, in perioada in care a fost ministru de externe, a simtit ca in timp ce urca cu liftul a strivit un corp micut intr-un colt. S-a intors sa-i faca loc respectivului, care spre stupoarea si groaza sa era chiar Yasser Arafat. Vazandu-l incurcat, azi defunctul fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, altadata laureat al Premiului Nobel pentru pace, a detensionat momentul pupandu-l pe obraz pe Andrei Plesu, si astfel exonerandu-l de orice vina. Deasemenea eu unul asociez pupatul cu protocoalele comuniste, in care inaltii diplomati rosii isi faceau buzele ventuze catre invitatii occidentali, intr-un gest de fatarnica apreciere.

Ideea de la care au pornit toate aceste reflectii este data de cazul antrenorilor a doua echipe de fotbal care au savarsit ritualul amintit, la finalul disputei. Acum temerile unuia sunt legate de zvonurile ca celalalt ar fi infestat cu boala momentului. Un moment de tandrete a fost rapid succedat de ore de amaraciune. Care este insa ratiunea unui asemnea gest mai mult decat protocolar? Pupatul se practica probabil pentru a amplifica impresia de respect pe care i-o arati celui din fata ta, intr-un chip fals insa. Respectul se intareste printr-o strangere de mana, intr-un mod barbatesc, demn si sobru. Pupatul este o actiune asociata cu sentimente puternice gen iubire, afectiune, si astfel mult prea intima pentru a servi unui scop atat de prozaic. Iar servit intre doi aproape straini este doar un gest fatarnic, care atribuie relatiei de amicitie un sentiment mai puternic, insa fals si inexistent.

Orice invat are insa si dezvat. Spiritul sobru de vest-european si anglo-saxon americanizat este educat cu forta in Romania de combinatia stiintifica de caractere A H1N1, care estompeaza pentru moment mania comunista a pupatului si tine oamenii la o distanta fizica sigura. Prietene, te respect, dar nu te pup, iti trimit doar o bezea.

Wednesday, August 26, 2009

Pe ultimul drum: Ted Kennedy

Cum ultimul meu post l-a avut printre mentionati pe Edward M. Kennedy, mi s-a parut de buna cuviinta sa mentionez faptul ca cel cunoscut mai degraba simplu, drept Ted Kennedy, a trecut in eternitate marti, 25 august 2009, la varsta de 77 de ani.

Cel mai tanar dintre cei 4 frati ai familiei Kennedy si singurul in viata pana recent, Edward Kennedy este prezentat in comunicatul ce anunta moartea sa, drept "centrul de neinlocuit al familiei noastre si lumina vesela a vietii noastre". De inteles, Ted fiind puratorul stindardului dinastiei Kennedy in ultimele 4 decade, sarcina trecuta rand pe rand pe umerii fiecarui barbat Kennedy, mostenita in mod neasteptat si nedorit prin decesul din cauze ne-naturale si in ordinea varstei, a lui Joseph, John, Robert, ultimul in 1968.

Mostenirea colosala a neimplinirii lasata pe umerii sai de catre presedintele John si de candidatul la prezidentiale Robert, ambii asasinati si privati de sansa de a duce la bun sfarsit sarcinile asumate, a marcat existenta tanarului pe atunci Teddy. Cand toata lumea astepta de la el un mandat la Casa Alba care nu avea sa vina niciodata, un cumul de factori, culminand cu un incident in noapte, cand masina condusa de senator a aterizat intr-un rau in Massachusetts si o tanara s-a inecat pe bancheta din spate, a avut ca rezultat ruinarea visului sau de a razbuna nedreptatea sortii crude a fratilor sai. A avut insa succes in politica, fiind al treilea-cel mai longeviv senator american din toate timpurile, si fiind un pol de putere in sanul aripii liberale a Partidului Democrat. Ca si Robert, s-a implicat puternic in sprijinirea cauzei celor saraci, sprijinind legislativ domenii ca asigurarile de sanatate pentru copiii defavorizati, sau diferite masuri sociale in favoarea persoanele cu dizabilitati sau fara mijloace materiale. Visul lui Bobby Kennedy de a avea o societate americana reformata a avut suport puternic din partea loctiitorului sau in cauze sociale.

Nu pot spune despre mine ca am fost un mare sustinator al lui Edward Kennedy, din moment ce nu am fost mereu la curent cu viata si activitatile sale. Insa momentul acela din 1968, in care Catedrala St. Patrick a rezonat sub impactul vorbelor sale, ce s-au constituit in cel mai emotionant discurs de elogiu pe care l-am auzit vreodata, mi l-a intiparit definitiv in suflet pe cel ce, sper, va avea parte de un elogiu macar apropiat de cele pe care le-a rostit dupa fiecare moment tragic care a lovit familia Kennedy in ultimii 40 de ani.


Despre Robert F. Kennedy:

"We loved him as a brother, and as a father, and as a son. From his parents, and from his older brothers and sisters -- Joe and Kathleen and Jack -- he received an inspiration which he passed on to all of us. He gave us strength in time of trouble, wisdom in time of uncertainty, and sharing in time of happiness. He will always be by our side."

"My brother need not be idealized, or enlarged in death beyond what he was in life; to be remembered simply as a good and decent man, who saw wrong and tried to right it, saw suffering and tried to heal it, saw war and tried to stop it."

"Those of us who loved him and who take him to his rest today, pray that what he was to us and what he wished for others will some day come to pass for all the world."

Despre Jacqueline Kennedy Onassis:

"She was always there for our family in her special way. She was a blessing to us and to the nation -- and a lesson to the world on how to do things right, how to be a mother, how to appreciate history, how to be courageous. No one else looked like her, spoke like her, wrote like her, or was so original in the way she did things. No one we knew ever had a better sense of self."

"President Kennedy took such delight in her brilliance and her spirit. At a White House dinner, he once leaned over and told the wife of the French Ambassador, “Jackie speaks fluent French. But I only understand one out of every five words she says -- and that word is "DeGaulle.”"

"...during those four endless days in 1963, she held us together as a family and a country. In large part because of her, we could grieve and then go on. She lifted us up, and in the doubt and darkness, she gave her fellow citizens back their pride as Americans. She was then 34 years old."

"She graced our history. And for those of us who knew and loved her -- she graced our lives."

Despre John F. Kennedy Jr.:

"He and his bride have gone to be with his mother and father, where there will never be an end to love. He was lost on that troubled night, but we will always wake for him, so that his time, which was not doubled, but cut in half, will live forever in our memory, and in our beguiled and broken hearts."

"We dared to think, in that other Irish phrase, that this John Kennedy would live to comb gray hair, with his beloved Carolyn by his side. But like his father, he had every gift but length of years."

Saturday, June 20, 2009

Cel mai frumos discurs

M-am pregatit mult pentru acest comentariu. Inca de cand l-am ascultat pentru prima oara, mi-a incoltit gandul de a scrie cateva cuvinte despre ceea ce consider a fi cel mai frumos elogiu dedicat unuia dintre oamenii providentiali ai vremurilor sale, si poate a istoriei natiei sale. Nu m-am simtit niciodata pregatit sa incep, si nici acum nu sunt. Cand scrii sau vorbesti despre evenimente de mare insemnatate si incarcatura emotionala, vrei sa te situezi la inaltimea subiectului pe care il tratezi, si asta cu greu iti reuseste.

A reusit asta Ted Kennedy, vorbind catre cei stransi in catedrala St. Patrick pentru a-l conduce pe ultimul drum pe ultimul dintre aristocratii Americii. Robert Fitzgerald Kennedy, avocat de profesie si mai tarziu procuror, politician, candidat la presedintie, insa intrat in sufletele oamenilor din postura de aparator al drepturilor omului, luptator in sprijinul cauzei celor napastuiti, adversar al discriminarii rasiale si sociale, un demn urmas al presedintilor vizionari Thomas Jefferson, cel ce a concluzionat pentru prima oara egalitatea oamenilor, sau al lui Abraham Lincoln, acela caruia i se atribuie abolirea sclaviei in SUA.

Edward Kennedy a tinut un discurs de mare efect, rascolind sufletele celor apropiati, si trezind compasiunea oricarui om ce il asculta fie si in prezent, dupa mai mult de 40 de ani. A inceput prin a exprima regretul familiei pentru trecerea in nefiinta a celui ce era considerat centrul puterii sale, a continuat prin a cita impresiile fratelui sau despre rolul determinant al tatalui sau in viata sa, si recunostinta pe care i-o purta pentru asta. A preluat apoi citate din faimosul discurs pregatit studentilor Universitatii din Cape Town in anul 1966, in care RFK vorbea unei natii sufocate de flagelul Apartheid-ului despre o lume in decadere, in care unii oameni sunt considerati inferiori doar pentru ca au alte convingeri, credinte, sau culoare a pielii, o lume in care puseele segregationiste impiedica unitatea si egalitatea semenilor. O lume care intr-o zi de iunie a anului 1968 i-a refuzat celui comemorat pe cel dintai dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viata. Dar o lume perfectibila in viziunea sa, care poate fi inlocuita de o societatea noua, reformatoare, cu principii morale solide, in care sa predomine dragostea pentru cei ce ne sunt apropiati in timp si spatiu. O societate in care fiecare individ trebuie sa isi aduca aportul pentru binele colectiv. Apoi, catre finalul actului reuseste sa atinga o coarda din cel mai impietrit suflet, cand vocea cu inflexiuni metalice devine tramuranda, trezindu-te din melancolia celor expuse si amintind ca cel ce vorbeste este doar un frate ce a pierdut un frate, dupa ce cu ani in urma pierduse un altul.

Ted Kennedy a reusit intr-un mod unic sa sublinieze aspectele esentiale ale caracterului, vietii si menirii fratelui sau, completandu-i astfel portretul, dupa moarte. Mie mi-a ramas in primul rand in minte modestia ce reiese din dorinta sa de a ramane in amintirea oamenilor simplu, ca un "good, decent man". Daca dupa o viata de reusite in care a fost doctor de suflete pentru cei napaditi de durere si de nedreptate, este recunoscut doar ca un om drept si bun, oare cat de jos ne vom clasa noi in amintirea celorlalti? Si daca totusi acesta ar fi epitaful nostru al tuturor, oare nu s-ar contura societatea noua despre care ne vorbea Robert F. Kennedy?



Tuesday, April 28, 2009

Ignore la felicitari de Paste

In preajma si dupa Pastele Ortodox pe care l-am sarbatorit anul acesta, ca in fiecare an trecut si sper si viitor, in familie la tara, am avut parte de neplacuta surpriza de a primi un (1=unu) singur SMS cu urari de bine, dupa cum se obisnuieste cu aceasta ocazie. De la Cozo, merita mentionat, ca doar mesajul acela a capatat o valoare nebanuita, prin insasi unicitatea lui. Nici un telefon. Nu merita sa aduc in discutie felicitarile acelea stravechi, in plic, venite prin posta. Timpul lor a apus demult, si odata cu el bucuria aceea simpla de a vedea cateva randuri scrise de mana, special pentru tine. In schimb, am ajuns acasa si aveam Messenger-ul si mailul plin de mesaje duioase si siropoase, ce imi urau cate in luna si in stele, vorbe poetice scrise din suflet, din sufletul unor webmasteri de pagini cu texte predefinite, prefacute, contrafacute, special pentru internautii hiper-ocupati, lipsiti de timpul si inspiratia de a scrie un "Paste Fericit! Revin la Craciun", si pentru cei ce nu sunt dornici, din indolenta, de o convorbire telefonica cat de scurta si banala, dar de o importanta intrinseca, prin simpla initiere a ei.

Nu mi s-a intamplat numai mie, am observat ca e treaba generala. E limpede ca odata cu trecerea timpului, involuam abrupt in ceea ce priveste pastrarea obiceiurilor. In vremurile acestea in care strabatem cu masina distante pe care le putem acoperi mai repede pe jos, nu putem conduce pana la posta pentru a lasa un plic. Chat-uim cu prietenii toata ziua, dar nu avem timp sa le asternem un gand pe o foaie, cum primeau bunicii odata, de la apropiatii lor. Avem abonamente cu sute de minute sporovaite fara sens luna de luna, dar nu le gasim utile si in preajma sarbatorilor. Bine ca avem e-cards si mass messages, pe care le trimitem la toata lista odata. Ce, stam sa selectam acum, doar nu le uram toate cele bune, tuturor? Macar de ne-am gandi la fiecare dintre cei carora le trimitem, fara efort si apel la inspiratie, si nu ar fi aceeasi risipa de copy-paste-uri.

Desigur, cele scrise mai sus constituie o alta fabulatie marca "inpresii". Ma consolez cu gandul ca as fi primit atentia cuvenita, daca nu m-as fi grabit sa sun eu inaintea altora. Imi fac mea culpa, ma supar putin pe mine pentru ca mi-am dat singur motive de insatisfactie, le-am furat celorlalti posibilitatea de a-mi dovedi ca nelinistea mea e fara temei, si ca mesajul acesta e scris fara rost. Lucurile stau cu totul altfel decat le vad eu, va rog sa ma scuzati pentru timpul rapit si sa uitati cat mai repede cele citite aici. Trec pe invisible, ne vedem la viitorul post.

Thursday, March 19, 2009

Criza sau calamitate?

Nici un eveniment de la al doilea razboi mondial incoace nu a surescitat atentia opiniei publice mai mult decat declinul economiei mondiale si globalizate. Mass Media de pe intreg mapamondul si-a canalizat intreaga atentie in aceasta directie si a transformat totul intr-o nesfarsita interogatie cu privire la situatia actuala, la cauzele ce au determinat situatia actuala, la cum va arata lumea dupa situatia actuala. Se cauta motive, se cauta vinovati, se cauta solutii de iesire, se crede ca s-au gasit motivele, vinovati sunt guvernele incapabile, bancile lacome, oamenii risipitori, francmasonii sibilinici, martienii longilini, in general toti in afara de cei implicati in discutie, ne sunt prezentati specialisti care vorbesc mult si reusesc doar sa reformuleze ideile celor de dinaintea lor. Un intreg circ, cu program variat, personaje pestriţe, spectatori curiosi.

De partea cealalta, entitatea umana, si asa afecatata de golul din portofel, isi vede spatiul interior din spatele fruntii bombardat in mod constant cu franturi de informatie din toate directiile, si, intelegand tot mai putin si bulversat de toate ce i se intampla, trage concluzia normala: "Dom'le, e criza". Criza. Termen la moda, injectat in mintea noastra de formatorii de opinie. Leitmotivul existentei noastre triste. Motivarea patronilor zgarciti. Motiv de dojana a opozitiei catre guvern si a guvernului fata de guvernul pe care il succede. Apa la moara pentru noi si sfasietoare vaiete de lipsuri la discutiile ce insotesc cafeua. In numele Crizei, se disponibilizeaza si se ingheata salarii si prime la firme neafectate in nici un fel, se strange cureaua prin adaugarea de noi biruri din partea statului (criza lor e mai mare decat a noastra), se scumpesc produse ce ar trebui ieftinite, se cheltuie in acelasi ritm, ca de unde sa mai economisesti in perioada asta?! Dincolo de negarea existentei ei si a efectelor sale reale si ingrijoratoare, aceasta criza se constituie invariabil in motivarea tuturor actiunilor noastre care inainte trebuiau justificate. In linistea morala necesara spiritului chinuit de savarsirea unor actiuni imorale.

Putini sunt cei ce vorbesc de situatia economica de acum dintr-o alta perspectiva. Cea a asezarii lucrurilor, a calmarii lor in vederea bunei functionari in viitor. Intr-o societate in care tortura fizica si psihica a angajatului 10-12 ore pe zi era pusa in numele progresului, in care normalul era privit prin scumpirea cu 50 de procente anual a metrului patrat de teren, in inghesuirea caselor de la marginea oraselor (din acelasi motiv) de asa maniera incat nici lumina nu mai trecea tocul ferestrei iar plantarea unui copac in curte era vazuta ca sacrificarea fara folos a unei portiuni de pamant ce a costat enorm, in resemnarea ca pentru un apartament inghesuit trebuia sa iei decizia unei casnicii tumultuoase de 35 de ani cu banca, intr-o astfel de societate mai poti privi regresul din prezent ca pe o criza?

In multe parti ale lumii naturale, vegetatia uscata si sufocanta este incendiata pentru a lasa loc dezvoltarii noului val. In acest proces, nimeni nu deplange animalele si plantele verzi prinse in mijlocul valvataii. Sunt considerate victime colaterale, imposibil de salvat si oferite intr-un fel drept ofranda pentru un nou inceput. Dupa principiile acestea primordiale, si lumea noua, tehnologizata si globalizata, are nevoie de o resuscitate, de un reset al functiilor de baza. O revizuire a principiilor nesanatoase de viata care ne duceau spre faliment. Din pacate, perioada asta de tranzitie are un cost ce trebuie platit si atrage nemultumirea de a trece la un nivel de viata mai cumpatat, inferior celui anterior. Cum adaptabilitatea este principala calitate a omului, si privind in urma la evenimentele cu adevarat critice din istoria noastra pe acest Pamant, cred ca nu ma insel cand spun ca prezentul nu constituie nimic mai mult decat o tranzitie intre doua stari apropiate, care in contextul istoriei va fi privit ca o perioada interesanta si plina de invataturi pentru generatiile ce vor sa vie, nu ca un moment de rascruce al natiei umane.

Tuesday, February 24, 2009

Hipermarket "Romania"

În urmă cu ceva vreme, am citit o ştire ce reda mesajul premierului suedez către naţia nordică: "Daca veti deschide cadourile de Craciun si pe ele va scrie "Made in China" nu ati facut nimic pentru a ajuta economia suedeza". Afirmaţie de bun simţ, ce se aplică intocmai in aceste vremuri în care criza economică generează o psihoză omniprezentă în subconştientul omului de pretutindeni, si un gol tot mai supărător in farfuria aceluiaşi suferind. Poporul suedez era mobilizat la oaste. Câmpul de luptă, hipermarketul. Ca aliat tradiţional, produsul "made in sweden". Inamicul, fireşte, cel ce face escală în vama înainte de raft.

M-am gandit brusc cum ar suna un apel asemănător, lansat in România din gura unui demnitar. Nu am alocat prea mult timp gandului sprinţar, că om fi noi un popor obişnuit cu hazul de necaz, dar situaţia era prea serioasă ca să ne ţinem de şotii. Era însa inevitabil ca preşedintele nostru să piarda vreo ocazie de a se face de ocară. Şi-a sfătuit la rându-i proprii cetăţeni sa cumpere produse fabricate in România. Dincolo de cronologia evenimentelor, fiind departe de mine gândul de a-l acuza ca a intervenit abia dupa ce altii isi pusesera de mult in tema supuşii (poate la ei criza se resimţise mai devreme), apelul său s-a constituit invariabil într-o amară ironie ce ameninţa să lase arsuri de gradul III pe suprafaţa ultimei fărâme de mândrie românească. Într-o ţară dependentă într-o măsură jignitor de mare de importuri, să ceri una ca asta e asemănător cu a dori să alipeşti înca vreo câteva vagoane unei locomotive a cărei capacitate de tractare este de doar două. Sau să înarmezi 10 soldaţi cu 4 arme. Distribuite in mod egal.

Presupunând totuşi ca am fi receptivi la mesajul de bine, şi am cumpăra cu toţii produse româneşti, sunt curios cum ar putea industria noastră să răspundă poftei insaţiabile de cumpărături a românului. Cu câte găuri am strange cureaua dacă am beneficia doar de cele 40-50 de procente din necesarul de carne al poporului, aferente producţiei proprii? Sau cifre asemănătoare in cazul laptelui. Dacă produsele alimentare, de consum imediat, sunt importate în procent aşa mare, cred că rişti o ameţeală daca priveşti bilanţul pentru articole electrocasnice, vestimentare ş.a.m.d.

Adevărul e că suntem o ţara care producem tot mai puţin, departe de a ne putea asigura necesarul de consum măcar pe vreun segment de nişa, pe cele principale fiind inutilă discuţia. Suntem dependenţi de importuri din cauza cârmuitorilor care au lăsat praful să se aştearnă peste industrie si mai ales agricultură, altădată stindardul economiei româneşti. Balanţa comercială a ţarii este inclinată mai ceva ca Turnul din Pisa, în sensul nedorit, şi asta are ca prim efect vulnerabilitatea mare in faţa cursului de schimb. În vremuri în care accentul trebuia pus pe sprijinirea iniţiativei private, al cărei rezultat ar fi fost asigurarea unei anume autarhii (în sensul în care o economie democratică si globalizarea o îngăduie) la vremuri de restrişte, guvernele care s-au perindat au avut grijă să înstraineze bunuri si resurse inalienabile ale ţarii. Toate astea se reunesc acum, când ne e mai greu, si magnefiaza efectele si aşa critice ale crizei economice mondiale.

Aşa cum preşedintele a fost ironizat pentru propria-i ironie electorala, cu derivata de sintagmă "Să traiţi bine, daca puteţi", evenimentele ar putea da apă la moară contestatarilor intr-un mod ciclic, prin menţinerea fondului şi o schimbare de formă: "Cumparati produse româneşti.. dacă gasiţi!"