Monday, June 16, 2014

Discursul întâiului Rege al României Mari

Una dintre activitatile mele recreative adiacente timpului petrecut online este aceea de a cauta discursuri. Dintre acelea motivationale gasite in filme dramatice, sau comice rostite la nunti americane, mergand pana la speech-uri cu mesaje puternice ale unor varfuri din diferite domenii ale stiintei gasite pe TED. Insa in majoritatea lor, cele care au avut un efect deosebit asupra mea sunt monoloage celebre si au fost rostite de oameni remarcabili, caci doar astfel au putut capata notorietate si au razbatut cursului timpului.

Am aflat recent despre cuvintele rostite acum aproape un secol de catre ultimul nostru mare rege, Ferdinand, la ceremonia de inhumare a sicriului Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Ferdinand cuvantase in chip stralucit si in alte ocazii de mare insemnatate pentru istoria noastra moderna, pentru a motiva soldatii pe front in 1917 sau la Marea Unire din 1918, insa mie mi-a placut mai mult discursul scurt, prin care propunea unei natii inca suferinde dupa trecerea razboiului un motiv in plus de mandrie nationala.

In anul 1923, raliindu-se ideii comune statelor care suferisera pierderi militare importante in Primul Razboi Mondial, de a cinsti memoria soldatilor care se jertfisera pentru apararea neamului lor, Romania a constituit un comitet care avea ca sarcina gasirea unui Erou Necunoscut, care avea sa fie exhumat dintr-unul din locurile unde se dadusera bataliile cele mai crancene ale razboiului si inmormantat cu fast si onoruri militate in parcul Carol I din Bucuresti. Astfel, a fost identificat cel mai bun elev orfan de razboi dintr-un liceu militar care, la Marasesti, a ales aleatoriu sicriul cu numarul 4 dintr-un sir de 10 sicrie ale unor soldati ramasi neidentificati proveniti din zece locuri de batalie de pe teritoriul tarii. Dupa o procesiune care a transportat ramasitele Eroului cu trenul pana in Bucuresti, in ziua de Inaltare a anului 1923, sicriul a fost condus de o mare multime de oameni catre destinatia finala, terasa Muzeului Militar din Parcul Carol I, unde a fost purtat pe umeri si depus in mormant de catre Cavaleri ai Ordinului "Mihai Viteazul" intr-o atmosfera de adanca solemnitate.

Tinand cont de faptul ca trecusera doar 5 ani de la incheierea Marelui Razboi iar urmarile sale lasasera cicatrici adanci in sufletele tuturor romanilor, si putin peste patru ani de la sarbatoarea reintregirii patriei, este firesc sa presupunem ca sentimentul mandriei patriotice si identitatii nationale era la cotele cele mai inalte din istoria neamului nostru, iar empatia pentru victimele si eroii razboiului era dintre cele mai profunde. Pe acest fond, cuvantarea scurta a regelui de la finalul ceremoniei a avut cu siguranta darul de a anima multimea si a face sa rezoneze inimile tuturor celor prezenti.

Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.”

No comments:

Post a Comment

Ziceti si voi ceva